La aproape trei ore de mers de Buzău, ascunsă printre copaci seculari, Mănăstirea Bujoreni nu este doar un lăcaș de cult. Este un refugiu unde tehnologia nu are acces, iar timpul pare că a încetinit.

Am ajuns aici pentru prima dată și am plecat cu un cuvânt pe care nu-l mai auzisem niciodată: „Bucurii!”.

Un drum lung, spre un loc „apărat” de pădure

Aproape trei ore de mers. Pe ultima parte, pădurea devine din ce în ce mai deasă, iar asfaltul se transformă în drum de țară. Apoi, brusc, semnalul telefonului dispare complet.

Nu mai ești online. Dar, surprinzător, nici nu simți nevoia să fii.

Am intrat pe poarta mănăstirii și, deși era aglomerat, liniștea locului m-a cuprins imediat. O liniște care nu are nevoie de explicații și nu poate fi descrisă. Se lipește de tine și, fără să-ți dai seama, se transformă în pace.

Slujba pe care n-am mai văzut-o niciodată: Sfântul Maslu cu diaconi

Nu am stat mult. În curtea mănăstirii a început Taina Sfântului Maslu.

Am mai fost la Maslu, la slujbe de obște, cu mai mulți preoți. Dar niciodată — și spun asta fără exagerare — nu văzusem o slujbă oficiată și cu diaconi.

Asta m-a făcut să mă opresc.

Diaconii purtau orarul, o fâșie lungă și îngustă de stofă, așezată peste stihar, încrucișată în formă de X pe spate și coborâtă și în față, unde una dintre extremități rămâne mai lungă. În anumite momente ale slujbei, acesta este ținut în mâini

Credincioșii au început să se apropie și să atingă aceste veșminte — mai întâi timid, apoi cu tot mai multă încredere. Cel mai emoționant moment a venit însă de la copii: unii dintre ei s-au ascuns sub orarele diaconilor, într-un gest simplu, dar încărcat de sens.

Nu am făcut fotografii. Am simțit că nu pot deranja acel moment.

Dincolo de Maslu: viața mănăstirii în toi

La finalul Sfântului Maslu s-au citit rugăciunile de dezlegare, iar cei care au dorit au fost miruiți. Imediat după, a început Sfânta Liturghie, oficiată la altarul de vară.

Atunci am prins curaj să fac primele fotografii.

Mă minunam de locul în care ajunsesem. În diferite colțuri ale mănăstirii, mai mulți preoți spovedeau în liniște. Lângă altarul de vară, un părinte împărtășea credincioșii. Pangarul era neîncăpător — plin de icoane, obiecte bisericești și produse mănăstirești.

Am „cotrobăit” peste tot, mai puțin pe la bucătărie.

M-am așezat apoi să ascult Sfânta Liturghie, cu o ușoară stânjeneală când mai scoteam camera. Unii mi-au aruncat câte o privire, alții nici n-au băgat de seamă.

Adevărul e acesta: când vrei să te întâlnești cu Dumnezeu, nu-ți mai pasă de zgomotul din jur.

Un cuvânt pe care nu-l auzisem niciodată: „Bucurii!”

După terminarea slujbei, m-am dus la părintele Nifon, care miruia credincioșii. Am schimbat câteva cuvinte. Nimic spectaculos. La plecare, mi-a spus doar atât:

— Bucurii!

Atunci am simțit că ceva îmi atinge sufletul. Până în clipa aceea, nimeni nu-mi mai dorise „bucurii”. De obicei auzim: „Doamne ajută” sau „Sănătate”. Dar „bucurii” — aproape niciodată.

Un cuvânt simplu, dar care spune mai mult decât multe urări obișnuite.

Istoria pe scurt a Mănăstirii Bujoreni

Mănăstirea Bujoreni are o istorie veche, care îmbină realitatea cu legenda:

• Originile sunt legate de o sihăstrie din secolele XV–XVI
• Prima atestare documentară datează din 1602
• Legenda spune că o icoană a Maicii Domnului a fost descoperită într-un stejar, după ce un măgar s-a oprit în acel loc și a refuzat să meargă mai departe
• A fost distrusă și refăcută de mai multe ori, forma actuală conturându-se în secolul al XIX-lea
• În 1959 a fost desființată de regimul comunist
• După 1990, viața monahală a fost reluată

Merită drumul de trei ore?

Nu este cea mai mare mănăstire și nici cea mai cunoscută. Dar Mănăstirea Bujoreni are ceva ce multe locuri au pierdut: autenticitate. Pentru câteva ore, am uitat de telefon, de semnal, de grabă și de zgomot. Am plecat acasă cu sufletul mai plin decât atunci când am venit.

Și cu un cuvânt pe care, de acum, îl voi folosi și eu:

Bucurii.