Puțini cunosc toate încercările prin care a trecut Sfântul Nectarie de la Eghina. Un ierarh nedreptățit, urmărit de calomnii, umilit de oameni și lipsit de sprijin tocmai de cei de la care ar fi trebuit să primească înțelegere. Nici măcar după moarte, povestea spune că nu a fost scutit de umilință.

Și totuși, în fața răutății, a ales să nu răspundă cu răutate. A ales tăcerea, rugăciunea și iertarea. Astăzi, este unul dintre cei mai iubiți sfinți tămăduitori ai Ortodoxiei, iar povestea vieții sale rămâne o lecție tulburătoare despre credință, răbdare și puterea de a nu te lăsa învins de nedreptate.

Există oameni pe care lumea îi judecă înainte să-i cunoască și pe care îi condamnă fără să le ofere dreptul la apărare. Există destine peste care se așază, uneori, atât de multă nedreptate, încât nici moartea nu pare să le aducă liniștea. Iar printre aceste destine se află și cel al Sfântului Ierarh Nectarie Taumaturgul de la Eghina, unul dintre cei mai cunoscuți și iubiți sfinți ai Ortodoxiei.

Viața sa nu a fost una a privilegiilor, deși a purtat rangul de arhiereu. Dimpotrivă, a fost o viață în care smerenia s-a întâlnit cu invidia, dragostea cu ura, iar slujirea aproapelui cu acuzații dintre cele mai nedrepte.

Născut în anul 1846, cu numele de Anastasios Kefalas, Sfântul Nectarie a ajuns să ocupe scaunul de Mitropolit al Pentapolei, în cadrul Patriarhiei Alexandriei. Avea pregătire teologică, era un predicator apreciat și un om de o profundă cultură duhovnicească. Însă tocmai ascensiunea și popularitatea sa au atras ostilitatea unor persoane din mediul bisericesc.

Îndepărtat din slujirea sa din Alexandria, fără ca acuzațiile și suspiciunile care îl înconjurau să fie lămurite într-un mod care să-i restabilească reputația, Nectarie a revenit în Grecia. A cunoscut lipsurile, marginalizarea și umilința. Nu și-a abandonat însă misiunea. A continuat să predice, să scrie, să îndrume suflete și să-i ajute pe cei care îi cereau sprijinul.

În 1904, a întemeiat pe insula Eghina Mănăstirea Sfintei Treimi, locul în care avea să-și petreacă ultimii ani ai vieții. Acolo a devenit părintele duhovnicesc al unei obști de maici și a continuat să trăiască în simplitate, rugăciune și muncă.

Dar nici liniștea mănăstirii nu l-a ferit de calomnii.

Acuzații monstruoase la adresa Sfântului Nectarie. Procurorul care a venit să-l umilească în propria mănăstire

Una dintre cele mai tulburătoare relatări transmise despre Sfântul Nectarie este cea a unei anchete pornite în urma unor acuzații grave, răspândite în Eghina.

Potrivit acestei mărturii, o femeie, cunoscută sub numele de Kerou, avea o fiică în vârstă de numai 16 ani. Tânăra, descrisă ca fiind evlavioasă și cu o purtare aleasă, ar fi fost supusă unor persecuții chiar din partea propriei mame. În cele din urmă, fata și-ar fi găsit refugiul la Mănăstirea Sfintei Treimi, unde Sfântul Nectarie a primit-o și i-a oferit ocrotire.

Gestul său de milostenie a provocat însă furia femeii, care ar fi început să răspândească acuzații scandaloase la adresa ierarhului și a obștii monahale.

Zvonurile au ajuns până la autorități. Se spunea că în mănăstire s-ar petrece lucruri imorale, că maicile ar naște copii în afara căsătoriei și că Sfântul Nectarie ar fi implicat în fapte de o gravitate extremă.

Un procuror a preluat plângerea și, potrivit relatării, a pornit spre Eghina, însoțit de doi jandarmi, hotărât să-l confrunte pe bătrânul ierarh.

A intrat în mănăstire fără să țină cont de rânduiala locului și s-a îndreptat direct către chilia Sfântului.

Maicile s-au tulburat. În fața lor se petrecea o scenă greu de imaginat: omul venit să ancheteze nu manifesta nici respect, nici reținere față de un ierarh în vârstă, cunoscut pentru viața sa ascetică.

Sfântul Nectarie s-a ridicat și l-a întâmpinat cu zâmbetul său obișnuit.

Procurorul, însă, ar fi izbucnit în insulte:

— Măi, călugăr bătrân și netrebnic! Unde sunt copiii pe care îi faci cu măicuțele? Asta faci tu aici?

Apoi, într-un gest de o brutalitate greu de înțeles, l-ar fi apucat de haina monahală și l-ar fi amenințat că îi va smulge barba fir cu fir.

Ce a făcut Sfântul?

Nu a ridicat vocea. Nu l-a blestemat. Nu a încercat să răspundă violenței cu violență.

Potrivit mărturiei, a ridicat mâna și a rostit doar atât:

„Dumnezeu vede! Dumnezeu știe!”

Câteva cuvinte, dar care aveau să devină, în această povestire, expresia întregii sale atitudini în fața nedreptății.

Procurorul s-ar fi întors, mai târziu, la picioarele celui pe care îl umilise

Relatarea continuă cu un episod la fel de impresionant.

La scurt timp după confruntarea din mănăstire, procurorul s-ar fi îmbolnăvit grav. Mâna cu care îl apucase pe Sfântul Nectarie ar fi început să se usuce și să-și piardă funcționalitatea, provocându-i dureri cumplite.

Conștient de gravitatea situației și copleșit de remușcări, acesta ar fi cerut să fie dus înaintea ierarhului pe care îl umilise.

A revenit, așadar, în fața omului pe care îl acuzase și îl agresase. De această dată, nu mai venea cu amenințări și acuzații, ci cu rugămintea de a fi iertat. Ar fi căzut la picioarele Sfântului, împreună cu soția sa, cerându-i îndurare.

Iar Nectarie nu l-a respins.

S-a rugat pentru el și l-a iertat din toată inima.

Mărturia spune că, după doi ani, procurorului i-a fost amputată tocmai mâna cu care îl prinsese de rasa monahală pe Sfânt.

Dincolo de caracterul dramatic al acestei relatări, mesajul ei rămâne unul profund: Sfântul nu a căutat răzbunarea, nici măcar atunci când a avut în față un om care îi făcuse un rău atât de mare. A ales să se roage pentru cel care îl nedreptățise.

Iar mănăstirea pe care o întemeiase a continuat să crească. Obștea s-a mărit, i s-au alăturat noi surori, inclusiv femei cu o pregătire intelectuală aleasă, iar așezământul a devenit un important centru de viață duhovnicească.

Nici după moarte nu ar fi fost primit în biserică. Noaptea în care sicriul Sfântului Nectarie a rămas în fața ușilor închise

Sfântul Nectarie a trecut la Domnul în seara zilei de 8 noiembrie 1920, la Spitalul Aretaieion din Atena, la vârsta de 74 de ani.

Vestea morții sale a îndurerat comunitatea celor care îl cunoscuseră și îl iubiseră. Dorința sa și a ucenicilor era ca trupul să-i fie dus pe insula Eghina, la mănăstirea pe care o întemeiase și unde își petrecuse ultimii ani.

Trupul a fost transportat spre Pireu, de unde urma să fie îmbarcat pentru călătoria către insulă.

Aici începe unul dintre cele mai tulburătoare episoade transmise în legătură cu ultimele zile ale Sfântului.

Potrivit unei relatări devenite cunoscute în literatura duhovnicească dedicată vieții sale, ucenicii ar fi cerut ca sicriul să fie adăpostit peste noapte în Biserica Sfintei Treimi din Pireu, până la sosirea vaporului care urma să-i ducă trupul la Eghina.

Cererea nu ar fi fost acceptată. Mai mult, tradiția spune că trupului neînsuflețit al ierarhului i-a fost refuzată până și intrarea în biserică, iar sicriul a rămas afară, în fața ușilor închise, până în dimineața următoare.

Gândul că un om care își dedicase întreaga viață slujirii lui Hristos, care îndurase umilințe și calomnii fără să răspundă cu ură, ajunsese să fie tratat astfel chiar și după moarte este cutremurător.

Se spune că sicriul era prea mic pentru trupul său, iar imaginea surprinsă atunci de un jurnalist aflat în zonă ar fi rămas o mărturie a acelui moment dureros.

Există relatări diferite cu privire la împrejurările exacte ale opririi din Pireu și la felul în care a fost organizată trecerea trupului spre Eghina. Episodul refuzului de a-l primi în biserică este transmis în tradiția dedicată Sfântului, însă nu trebuie confundate mărturiile devoționale cu o documentare istorică integrală a tuturor detaliilor.

Un lucru este însă cert: Nectarie a ajuns în cele din urmă pe insula Eghina, unde a fost înmormântat la mănăstirea pe care o întemeiase.

O nedreptate recunoscută după aproape un secol. Patriarhia Alexandriei a cerut iertare Sfântului Nectarie în 1998

Povestea prigonirii Sfântului nu s-a încheiat odată cu moartea sa.

La 15 septembrie 1998, la aproape opt decenii de la trecerea sa la Domnul, Sfântul Sinod al Patriarhiei Alexandriei și a Întregii Africi, sub conducerea Patriarhului Petru al VII-lea, a adoptat o hotărâre oficială prin care a cerut iertare Sfântului Nectarie pentru suferințele și nedreptățile provocate de reprezentanții Patriarhiei în trecut.

Documentul este o mărturie de o importanță aparte, pentru că nu vorbim doar despre o evocare a suferințelor sale, ci despre un act oficial de recunoaștere a greșelilor trecutului.

În hotărârea sinodală se arată că Biserica Alexandriei îi cere Sfântului Nectarie să-i ierte atât pe cei care făceau parte din conducerea de atunci, cât și pe urmașii lor, pentru opoziția manifestată față de el și pentru toate suferințele pe care le-a îndurat din cauza slăbiciunii și greșelilor omenești.

Patriarhul Petru al VII-lea a semnat documentul, care a rămas cunoscut drept actul oficial de cerere a iertării Sfântului Nectarie.

Este un moment simbolic și profund emoționant: instituția care contribuise la îndepărtarea și marginalizarea sa recunoștea, după atâția ani, nedreptatea suferită de unul dintre cei mai mari ierarhi ai săi.

Dincolo de calomnii și umilințe, a rămas un Sfânt al vindecării și al iertării

Sfântul Nectarie a fost canonizat de Patriarhia Ecumenică în anul 1961, iar cinstirea sa s-a răspândit în întreaga lume ortodoxă. Moaștele sale sunt venerate de credincioși care vin să se roage pentru sănătate, alinare și ajutor în momentele grele ale vieții.

Mănăstirea Sfintei Treimi din Eghina a devenit unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj din Grecia. Acolo, credincioșii îi cer ajutorul și mijlocirea, iar numele său este legat de numeroase mărturii despre vindecări și ajutor primit în vreme de suferință.

Sfântul Nectarie nu a rămas în memoria Bisericii doar ca un mare taumaturg, ci și ca un exemplu de răbdare în fața nedreptății.

A fost acuzat, dar nu a urât. A fost umilit, dar nu s-a răzbunat. A fost îndepărtat, dar nu și-a abandonat chemarea. A fost judecat de oameni, dar și-a păstrat credința în dreptatea lui Dumnezeu.

Poate că tocmai aici se află una dintre cele mai importante lecții ale vieții sale: nu orice nedreptate primește o reparație imediată, nu orice calomnie este dezmințită la timp și nu orice om bun este recunoscut de cei din jurul său. Dar adevărul nu dispare doar pentru că oamenii aleg să nu-l vadă.

Povestea Sfântului Nectarie este, în fond, povestea unui om care a rămas blând într-o lume care l-a tratat cu asprime. Un om care nu a cerut răzbunare pentru sine și care s-a rugat chiar și pentru cei care îl răneau.

Iar peste toate acuzațiile, umilințele și nedreptățile, timpul a așezat ceea ce oamenii nu au putut înțelege la vremea lor: sfințenia unui suflet care nu și-a pierdut dragostea pentru Hristos și pentru aproapele.

Să ne fie Sfântul Ierarh Nectarie grabnic ajutător în vreme de boală, de încercare și de ispită! Să ne dăruiască, prin sfintele sale rugăciuni, sănătate, pace sufletească, răbdare și puterea de a ierta.

Sfinte Ierarhe Nectarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!