Ce se întâmplă atunci când 13 țări asiatice își aduc, în aceeași zi, costumele tradiționale, muzica, dansurile, obiectele de artizanat și bucătăriile în mijlocul satului românesc? Răspunsul l-am aflat sâmbătă, la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, unde cea de-a IV-a ediție a Festivalului Cultural Asiatic a transformat pentru câteva ore ulițele muzeului într-un spectaculos punct de întâlnire între România și Asia.

Nu a fost doar o paradă de costume și nici doar un târg diplomatic cu obiecte exotice. A fost, mai degrabă, o zi în care cultura a putut fi privită, ascultată, gustată și, uneori, chiar luată acasă într-o sacoșă cu rol de suvenir.

Bangladesh, India, Indonezia, Iran, Filipine, Japonia, Republica Coreea, Malaezia, Pakistan, Sri Lanka, Thailanda, Turkmenistan și Vietnam au fost reprezentate la ediția din acest an, organizată împreună cu Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”. Evenimentul s-a desfășurat între orele 11:00 și 16:00, la Scena Dumitra și în zona standurilor amenajate în muzeu.

Și dacă ar fi să aleg un singur cuvânt pentru începutul zilei, acela ar fi culoare.

Parada costumelor: Asia a defilat prin fața publicului

Festivalul s-a deschis cu parada costumelor tradiționale, moment în care fiecare dintre țările participante și-a trimis reprezentanții pe scenă.

Unul, doi, trei sau chiar mai mulți reprezentanți ai fiecărei misiuni diplomatice au defilat în fața publicului, iar ceea ce a rezultat a fost un adevărat spectacol vizual.

Pentru că Asia nu are, în multe cazuri, un singur costum tradițional. Costumul se schimbă în funcție de regiune, comunitate, statut, ocazie, religie sau chiar istorie locală. Iar această diversitate s-a văzut foarte bine la Muzeul Satului.

India a venit cu sari-uri, dar lumea costumului indian este mult mai largă, de la sari și lehenga/ghagra choli până la numeroase variante regionale. Chiar și sari-ul, aparent recognoscibil de la prima privire, are o multitudine de stiluri și tehnici de purtare, în funcție de regiune.

În Bangladesh, tradiția vestimentară este reprezentată în primul rând de sari, inclusiv celebra țesătură Jamdani, dar și de salwar kameez, în timp ce portul masculin tradițional include combinații precum kurta-pajama și lungi.

Indonezia a adus în prim-plan kebaya, purtată cu sarong sau batik, două elemente care spun mult despre identitatea vestimentară a arhipelagului. Kebaya este, de altfel, parte din patrimoniul cultural imaterial UNESCO, alături de comunități din Indonezia, Malaezia, Brunei, Singapore și Thailanda.

Filipinele au propriul vocabular vestimentar, de la baro’t saya la spectaculosul terno, cu mânecile sale ample, de tip „fluture”, în timp ce pentru bărbați există celebrul barong tagalog.

Japonia a venit, firesc, cu kimono-ul, una dintre cele mai recognoscibile forme vestimentare ale culturii nipone. Dar și aici există o varietate impresionantă de stiluri și forme, kimono-ul fiind mai degrabă o familie de costume decât o singură piesă vestimentară.

Coreea de Sud și-a prezentat celebrul hanbok, costumul tradițional ale cărui linii combină partea superioară, jeogori, cu fusta chima sau pantalonii baji, în funcție de costumul feminin sau masculin.

Sri Lanka a adus în scenă osariya, cunoscută și drept sariul Kandyan, una dintre formele tradiționale definitorii pentru vestimentația femeilor sinhaleze.

Iar în Malaezia, universul costumului tradițional include baju kurung, baju Melayu, kebaya și țesături precum songket și batik. Chiar și baju kurung are mai multe variante, printre care Teluk Belanga, Cekak Musang, Kedah, Melaka și Pahang.

În Turkmenistan, costumul tradițional impresionează prin broderii, bijuterii și, mai ales, prin keteni, țesătura tradițională de mătase care poate avea nuanțe puternice de roșu, verde, galben sau violet.

Iar în Vietnam, una dintre cele mai cunoscute expresii ale identității vestimentare este áo dài, costumul care a evoluat de-a lungul secolelor și care astăzi este purtat în special la ceremonii, sărbători și ocazii importante.

Iranul este, poate, exemplul cel mai bun pentru ideea că nu există „un singur” costum tradițional. Țara are o extraordinară diversitate regională — de la costume kurde, Qashqai și Bakhtiari până la cele din zonele Caspice sau Baluch — fiecare cu propriile croieli, culori și ornamente.

Pakistanul a venit cu o adevărată defilare în defilare

Dacă ar fi să aleg un moment în care parada costumelor a devenit cu adevărat o demonstrație de diversitate, acela a fost momentul Pakistanului.

Pakistanul a avut una dintre cele mai ample și mai spectaculoase prezențe în parada costumelor. Defilarea a fost deschisă de doamna Saima Jabeen, soția ambasadorului Pakistanului la București, E.S. Ilyas Mehmood Nizami, urmată de reprezentanți ai misiunii diplomatice, între care doamna Shazia Muneer, Deputy Head of Mission.

Pe scenă au urcat rând pe rând adulți și copii, transformând prezentarea într-o veritabilă demonstrație a diversității portului tradițional pakistanez. Deși shalwar kameez este considerat costumul național al Pakistanului, felul în care acesta este purtat și accesorizat diferă de la o regiune la alta, iar varietatea s-a văzut în croieli, culori, țesături, broderii și acoperăminte. Pentru câteva minute, scena a devenit un mic spectacol de modă tradițională, în care fiecare ținută spunea o poveste despre o anumită parte a Pakistanului.

Thailanda și ținuta cu aer regal

Thailanda a optat pentru o apariție care a atras imediat privirile.

Costumul purtat pe scenă face parte din familia Chut Thai Phra Ratchaniyom, ansamblul de ținute tradiționale feminine formalizate sub patronajul reginei Sirikit. Există opt variante oficiale — între care Ruean Ton, Chitralada, Amarin, Boromphiman, Chakri, Dusit, Chakrapat și Siwalai.

Ținuta din imaginea surprinsă la festival se înscrie în registrul formal, cu aer regal, al acestei familii de costume, apropiindu-se ca linie de stilul Boromphiman, caracterizat prin mâneci lungi și guler înalt.

A fost una dintre acele apariții care nu au nevoie de explicații suplimentare: intră pe scenă și publicul întoarce capul.

Standurile: unde diplomația culturală a devenit interactivă

După paradă, adevărata plimbare prin Asia a început la standuri. Aici festivalul a devenit mai puțin protocolar și mult mai apropiat de public.

Malaezia, Republica Coreea, Japonia și Thailanda au încercat să-i atragă pe cei mici prin jocuri tradiționale, materiale de colorat, activități creative și mici exerciții interactive.

Copiii au avut motive să rămână, iar părinții au avut motive să nu-i grăbească.

India, Indonezia și Filipinele au mizat și pe panouri pentru fotografii, acele fotocarduri supradimensionate în care îți bagi capul și, pentru câteva secunde, devii parte din imagine. Într-o epocă în care cultura trebuie să fie și „instagramabilă” pentru a rămâne în memoria publicului, ideea s-a dovedit eficientă.

La alte standuri, experiența a fost mai aproape de târgul de artă și meșteșug.

Iranul, Pakistanul și Sri Lanka au adus obiecte de artizanat care puteau fi cumpărate, transformând vizita într-o ocazie de a pleca acasă cu ceva mai mult decât o fotografie.

La Iran, de pildă, printre obiectele care atrăgeau privirea se numărau covoare, seturi de șah și obiecte decorative din metal emailat, inclusiv piese de tip minakari — tehnică persană de decorare a metalului, întâlnită frecvent pe obiecte din cupru precum farfurii, boluri și vase.

Acolo nu mai era doar despre „uite ce frumos este”, ci și despre „aș putea să iau asta acasă”.

Gustul Asiei: de la naan și gulab jamun la sushi și ceai thailandez

Și dacă ochii au avut treabă cu parada costumelor, papilele gustative au primit propria lor misiune.

Mai multe ambasade au oferit vizitatorilor degustări gratuite, între care Pakistan, Iran, Indonezia, Thailanda și Vietnam. Unele au venit cu gustări, altele cu băuturi, altele cu mici surprize culinare care te făceau să te întrebi ce mai există la următorul stand.

Pakistanul a avut naan, inclusiv variante umplute, gulab jamun — acele mici gogoși moi, însiropate — dar și alte preparate care au atras constant vizitatorii.

Thailanda a venit cu pliculețe de tăiței instant, iar Indonezia a pus pe masă inclusiv cappuccino și matcha.

La Vietnam se putea cumpăra chiar și mâncare, nu doar dulciuri, cafea sau alte produse.

Și apoi a fost Iranul.

La standul iranian am descoperit o băutură răcoritoare pe care merită să o menționez separat: un sharbat aromat cu apă de trandafiri și șofran, cu semințe de busuioc și note citrice. Combinația de dulce, floral, răcoritor și textura semințelor hidratate o transformă într-una dintre acele experiențe culinare pe care nu le uiți ușor. Variantele iraniene de sharbat folosesc tocmai astfel de ingrediente — apă de trandafiri, șofran, citrice și semințe de busuioc.

Scena Dumitra nu a dus lipsă de momente

Festivalul nu s-a rezumat la standuri.

Pe scena Dumitra, fiecare țară a încercat să aducă în fața publicului ceea ce consideră reprezentativ pentru propria cultură.

Au fost momente de muzică instrumentală, inclusiv din Turkmenistan, dansuri, momente de teatru tradițional și interpretări vocale.

Pakistanul l-a adus în fața publicului pe Solomon Irfan, într-un moment muzical care a completat demonstrația de cultură pakistaneză.

Thailanda a venit cu un moment mai contemporan: spectacolul de dans „Bangkok City”, realizat pe muzica artistei KT Kratae și prezentat de Talents Academy Bucharest. Piesa „Bangkok City” a fost lansată de KT Kratae și a devenit un exemplu recent de amestec între muzica pop și elemente de identitate culturală thailandeză.

Astfel, scena a oferit exact ceea ce trebuie să ofere un festival cultural bun: nu doar conservarea trecutului, ci și felul în care tradiția poate fi reinterpretată în prezent.

Și dacă tot am vorbit despre gusturi, a existat și o recepție

Amiaza a început cu o recepție restrânsă dedicată invitaților ambasadelor și reprezentanților invitați ai misiunilor diplomatice, unde fiecare reprezentanță a încercat să aducă ceva din gastronomia proprie.

Pakistanul a venit cu chicken biryani, naan, gulab jamun și barfi.

Thailanda a avut mini-porții de crispy chicken, Khao Pad Goong — orez prăjit thailandez cu creveți — și Kanom Chan, un desert în formă de trandafir.

Iranul a adus preparate precum kebab și sholeh zard, desertul persan din orez, șofran și apă de trandafiri, decorat de obicei cu scorțișoară, fistic și migdale.

Malaezia a excelat la capitolul dulciuri.

Japonia a venit cu sushi, sake și preparate din pui în stil japonez. Sake-ul a fost disponibil în zona recepției, în timp ce alte băuturi, precum ceaiul thailandez rece, au fost mai accesibile invitaților.

Iar aici trebuie să recunosc: dintre toate lucrurile pe care am apucat să le gust, Pakistanul mi-a rămas foarte bine întipărit prin partea gastronomică, în timp ce Thailanda câștigă detașat la capitolul băutură, cu ceaiul rece.

Îmi pare rău doar că n-am mai apucat să încerc jeleul de trandafir al Thailandei și că de la Malaezia n-am mai ajuns la desert.

Dar adevărul este că, la un asemenea festival, îți trebuie fie un stomac de fier, fie mai mulți prieteni cu care să împarți degustarea, dacă vrei să-ți faci o părere cât de cât serioasă despre toate cele 13 bucătării.

Altfel, după primele câteva standuri, începi să negociezi cu propriul stomac.

Pakistanul, unul dintre cele mai vizitate standuri

Din ceea ce am văzut la fața locului, Pakistanul s-a numărat printre cele mai animate standuri.

Publicul a intrat constant, a privit costumele, a întrebat, a fotografiat și, foarte important, a cumpărat suveniruri.

A fost una dintre situațiile în care diplomația culturală a funcționat foarte concret: oamenii au venit din curiozitate și au plecat cu un obiect care să le amintească de întâlnirea cu țara respectivă.

Iranul a avut și el un avantaj vizual puternic prin covoare, obiectele de artizanat și obiectele de tip minakari, în timp ce Thailanda a atras publicul prin combinația dintre activitățile pentru copii, produsele expuse și componenta gastronomică.

La Coreea de Sud, experiența mea la stand a fost ceva mai puțin spectaculoasă. Au existat activități pentru copii, ceea ce este un plus, însă, strict ca stand expozițional, mi s-a părut mai puțin bogat decât Pakistanul, Iranul sau Thailanda.

Cu ce rămânem după o zi la Festivalul Cultural Asiatic?

Poate că tocmai aici stă valoarea unui asemenea eveniment.mNu pleci neapărat cu o definiție perfectă a Asiei. Și nici nu ai cum. Pleci, în schimb, cu imaginea unei lumi mult mai diverse decât clișeele turistice.

Cu un hanbok coreean, un kimono japonez, un sari indian, un áo dài vietnamez, o kebaya indoneziană, o osariya din Sri Lanka, un shalwar kameez pakistanez, ținute malaeziene, costume turkmene din mătase keteni și eleganța formală a costumului thailandez.

Pleci cu muzică în urechi, cu fotografii în telefon, cu un posibil suvenir în geantă și cu gusturi noi pe care poate nu le-ai fi încercat altfel.

Dar, mai ales, pleci cu o idee simplă: cultura nu trebuie să fie întotdeauna explicată de la distanță. Uneori trebuie doar lăsată să treacă prin fața ta, să danseze, să cânte, să-ți arate o țesătură, să-ți întindă o farfurie și să-ți spună: „Încearcă!”

Iar la Muzeul Satului, sâmbătă, Asia exact asta a făcut. A venit în întâmpinarea publicului român nu prin discursuri protocolare, ci prin costume, muzică, oameni, obiecte și mâncare.

Și poate acesta este unul dintre cele mai bune lucruri pe care le poate face diplomația culturală: să transforme diferența dintre două lumi într-o curiozitate și, din curiozitate, să facă o formă de apropiere.