Pe 20 septembrie 2026, „Un altfel de ambasador, E.S. Dl. Verde”, cel mai nou volum din seria aventurilor simpaticului detectiv japonez cu suflet de român, a fost lansat la București, în cadrul Zilelor Culturii Coreene organizate de Asociația Româno-Coreeană Han Kibun. Pentru mine, întâlnirea cu publicul a însemnat însă mai mult decât lansarea unei cărți: a fost o întoarcere la începuturile poveștii lui Green, o întâlnire cu oameni care au intrat, într-un fel sau altul, în universul cărții și, poate, începutul unei noi aventuri.

Uneori, o carte are nevoie de luni întregi pentru a-și găsi momentul întâlnirii cu publicul. Alteori, are nevoie de câțiva prieteni care să te tragă de mânecă și să-ți spună simplu: „Trebuie s-o lansezi!”. Pentru „Un altfel de ambasador, E.S. Dl. Verde”, momentul a venit la București, pe 20 septembrie 2026, iar de data aceasta trebuie să recunosc un lucru: ideea lansării nu mi-a aparținut.

După ce au citit cartea, prietenele mele au început să insiste. Nicoleta Călin a venit cu ideea, iar Cerasela Trifan, cea care se află în spatele Asociației Româno-Coreene Han Kibun, a spus, practic: „Hai s-o facem!”. Așa că, pe 20 septembrie, Dl. Green a ajuns în mijlocul Bucureștiului.

Așa că, pe 20 septembrie, Dl. Green a ajuns în mijlocul Bucureștiului.

De la foișorul din Buzău la Bucureștiul diplomatic

Data lansării a avut pentru mine și o mică poveste numai a ei. Cu șase ani în urmă, tot în această perioadă, dar la Buzău, în foișorul din Parcul Marghiloman, lansam primul volum din „Poveștile Dl. Green”.

Între timp s-au schimbat multe: locul, publicul, personajele care au intrat în viața mea și, poate cel mai important, universul în care l-am plimbat pe Green. Dar Buzăul nu l-am lăsat acasă.

L-am adus cu mine la București, sub forma unor „invitați speciali” care au făcut față cu demnitate unei întâlniri diplomatice: covrigii de Buzău. Pentru că, până la urmă, indiferent cât de departe ne poartă poveștile, există lucruri de care nu ne despărțim.

Cerasela m-a prezentat publicului și a amintit un lucru care m-a emoționat: faptul că vin dintr-o familie de scriitori și că volumul de față își găsește firesc locul într-un asemenea eveniment pentru că, printre paginile sale, se întâlnesc mai multe lumi culturale — japoneză, pakistaneză, coreeană și românească.

Poate că tocmai aici stă una dintre cheile acestei cărți. Nu am vrut niciodată ca țările în care ajunge Green să fie simple decoruri. În lumea lui, culturile nu sunt fundal. Sunt personaje.

Un mesaj venit din Kuweit

Înainte ca după-amiaza să intre cu adevărat în poveste, am primit un mesaj care a traversat câteva mii de kilometri.

Din Kuweit, E.S. Dr. Zafar Iqbal, ambasadorul Pakistanului în Kuweit și fost ambasador al Pakistanului în România în perioada 2020–2024, mi-a transmis câteva rânduri care m-au emoționat.

Relația mea cu Excelența Sa nu s-a încheiat odată cu plecarea sa din România. A rămas una de prietenie, iar o parte din această relație a intrat, într-un fel, și în universul lui Green.

Dragă Elena,

Este o adevărată plăcere să văd că „ Un altfel de ambasador E.S. DL. Verde” prinde viață și mă bucur sincer că am avut o mică contribuție atât la poveste, cât și la inspirația ei din realitate.

Diplomația este adesea descrisă prin întâlniri, acorduri și angajamente oficiale. În realitate însă, unele dintre cele mai importante și mai semnificative momente ale sale se nasc prin prietenii, conversații, întâlniri culturale și acele simple legături umane care se dezvoltă între oameni. Cartea ta surprinde această latură a diplomației într-un mod minunat.

Mă bucur în mod deosebit că Pakistanul și-a găsit un loc în povestea ta – nu doar prin tradițiile, gastronomia, locurile sau oamenii săi, ci și prin căldura și ospitalitatea pe care le-ați trăit personal. La urma urmei, aceste legături umane sunt cele care dau sens și durabilitate relațiilor dintre țări. Perioada petrecută de mine în România rămâne una specială, iar prietenia noastră este una dintre amintirile pe care le păstrez cu mult drag.

Să văd elemente ale acestei prietenii reflectate, în maniera dumneavoastră creativă, în călătoria domnului Green este în același timp amuzant și profund emoționant. O carte este întotdeauna, într-un anumit sens, o călătorie.

Sunt convins că aceasta își poartă cititorii dincolo de granițe, prin culturi și experiențe diferite, amintindu-le totodată că diplomația începe, în cele din urmă, cu oamenii care se înțeleg și se apreciază unii pe alții.

Felicitări pentru acest nou capitol. Îi doresc cărții „Un altfel de ambasador E.S. DL. VERDE” mult succes și cât mai mulți cititori care să o aprecieze.

Cu cele mai calde gânduri, Dr. Zafar Iqbal

Și acum… să vă spun cum a ajuns Green ambasador?

Trebuie să recunosc: de fiecare dată când ajung în fața unui public am emoții. De regulă, sunt omul din spatele aparatului foto. Fac poze, ascult, observ, încerc să prind esența unui eveniment și, eventual, să o pun mai târziu în cuvinte.

Microfonul este însă o altă poveste. Și aici există o mică ironie: mie mi se spune destul de des să vorbesc mai încet, că vorbesc tare, că vocea mea nu are nevoie de amplificare. Ei bine, la lansarea aceasta am descoperit că plămânii mei au și ei niște limite, iar microfonul, probabil speriat de perspectiva unei confruntări directe cu vocea mea, a decis să-mi reamintească faptul că tehnologia are întotdeauna ultimul cuvânt.

Așa că am încercat să fiu scurtă și să spun de unde pornește aventura din „Un altfel de ambasador, E.S. Dl. Verde”. Din București, pe strada Primăverii, într-o situație în care Green nu se află tocmai în postura ideală pentru a lua decizii bune. Un girofar de poliție, o alarmă, o fugă și un gard sunt suficiente pentru ca detectivul japonez cu trecut de lider yakuza să ajungă exact acolo unde nu ar trebui: în curtea unei reședințe diplomatice. Mai precis, într-o tufă de trandafiri.

Green este prins și dus la interogatoriu. Trebuie să explice cine este și ce caută acolo, numai că, în timpul discuției, își amintește că l-a văzut pe ambasadorul Coreei de Sud la o recepție organizată cu ocazia Zilei Naționale a Pakistanului. Doar că ambasadorul a dispărut. Din acel moment, Green nu mai este doar un intrus prins într-un loc nepotrivit. Devine unul dintre puținii oameni care ar putea avea o informație importantă despre dispariție.

Și aici începe adevărata aventură. Într-un mod pe care nici Green nu l-ar fi putut anticipa, identitatea lui devine parte dintr-un joc diplomatic mult mai complicat decât pare la prima vedere. Un fost lider yakuza ajunge să joace rolul unui ambasador. Trebuie să respecte protocolul, să navigheze printre personaje despre care nu știe dacă îi sunt prieteni sau adversari și, în același timp, să încerce să afle ce s-a întâmplat cu adevărat.

El aduce împreună România, Coreea, Pakistanul și Japonia, dar și tradiții, gastronomie, mitologie și povești care depășesc granițele unui simplu roman polițist. Iar când Green ajunge în Valea Luanei, pentru că are informații cum că acolo s-ar afla cel mai important indiciu, se întâlnește cu o vrăjitoare care încearcă să-l convingă să renunțe la caz. Fără rezultat. Green rămâne loial deciziilor pe care le ia, iar femeia îl sfătuiește ca, la nevoie, să apeleze la „lupii cu coadă de zmeu”. Din acel moment, aventura capătă o dimensiune pe care nici el și, poate, nici cititorul nu o anticipa.

Ce legătură are un detectiv japonez cu lupul alb și cu memoria dacilor? De ce a dispărut ambasadorul? Cine spune adevărul? Și cât poate supraviețui Green într-o lume diplomatică în care o singură greșeală îl poate da de gol?

Pentru răspunsuri, va trebui să-l urmăriți pe Green până la capăt.

E.S. Dr. Zafar Iqbal, personaj și prieten

Unul dintre oamenii care au avut un rol important în universul lui Green este E.S. Dr. Zafar Iqbal. În carte, personajul poartă același nume și aceeași funcție. Am ales să fac asta pentru că nu mi-am dorit să inventez un personaj diplomatic care să fie doar un nume pe o pagină. Am vrut să păstrez ceva din omul pe care l-am cunoscut eu.

Fiecare întâlnire cu Excelența Sa a fost, pentru mine, o plăcere. Și poate că lucrul care m-a impresionat cel mai mult a fost că niciodată nu am simțit că vorbesc cu cineva aflat „deasupra” mea prin funcție. Am simțit că vorbesc cu un om, cu un om care putea să vorbească de la egal la egal. La prima noastră întâlnire mi-a spus o frază pe care nu am uitat-o: „Toți suntem o stea.”

Nu știam atunci cât de mult avea să rămână cu mine această frază. Și, fără să-mi dau seama, ea avea să ajungă în carte, sub diferite forme, reflectând și relația dintre Green și ambasadorul Pakistanului. O relație în care nu contează cine are rangul mai mare. Contează omul, respectul și prietenia.

Poate că aceasta este și una dintre ideile pe care am vrut să le las dincolo de misterul și aventura cărții: diplomația poate începe cu o simplă conversație între doi oameni. Iar în cazul lui Green, această conversație se dovedește, la propriu, salvatoare.

Totul a început cu o întrebare

Cineva m-a întrebat la lansare cum mi-a venit ideea să scriu această carte. Răspunsul m-a dus înapoi în primăvara lui 2024, când mă aflam la Reședința Ambasadorului Republicii Coreea în România pentru un interviu cu E.S. Kap-soo Rim, ambasadorul de atunci al Republicii Coreea în România, care avea să contribuie ulterior și la prefața cărții.

Și, în timp ce eram acolo, mi-a venit din senin o întrebare: Ce s-ar întâmpla dacă ar dispărea un ambasador?

Nu știam atunci că întrebarea aceea urma să devină începutul unei cărți. Nu aveam nici povestea, nici traseul lui Green, nici gardul, nici trandafirii, nici identitatea diplomatică împrumutată. Aveam doar o întrebare. Uneori, atât îți trebuie ca să înceapă o poveste.

Și au mai fost câteva surprize…

Unele prezențe au venit discret, fără dorința de a fi anunțate sau transformate în moment oficial, și am înțeles perfect alegerea. Până la urmă, există întâlniri care nu au nevoie de prezentări și nici de aplauze. Uneori este suficient să știi că, undeva în public, se află cineva care înțelege foarte bine lumea despre care vorbești. Iar pentru mine, într-o carte despre diplomație, discreția aceasta a avut aproape ceva cinematografic.

Nu toate personajele importante intră în scenă cu numele rostit la microfon.

Și apoi a apărut… Faye Peraya

După ce am terminat partea oficială și m-am retras pentru autografe, a venit la mine o doamnă pe care nu o întâlnisem până atunci. Mi-a spus că urmărește pagina blogului meu pe Facebook și că îi place în mod special când scriu despre Faye Peraya. O cheamă Pușa Rengle și îi mulțumesc încă o dată că a venit să-mi vorbească.

Mi-a povestit că a fost în Thailanda, dar și în Coreea de Sud și că își dorește să se întoarcă acolo. Am stat puțin de vorbă despre aceste locuri și, la un moment dat, mi-am dat seama cât de ciudat de bine se potrivea conversația cu ceea ce tocmai făcusem eu cu Green. Dacă în carte am pus la aceeași masă Japonia, Pakistanul, Coreea și România, iată că, la lansare, cineva a venit să-mi aducă în poveste și Thailanda.

Și nu orice Thailanda, ci Thailanda lui Faye Peraya, actrița thailandeză, cunoscută internațional pentru rolul din Blank și fostă Miss Grand Thailanda, a ajuns, prin poveștile unui cititor, în aceeași conversație cu Dl. Green.

Recunosc, aici am început să mă întreb dacă nu cumva universul lui Green încearcă să-mi transmită ceva. Poate că ar trebui să-l duc într-o zi în Thailanda, poate că Faye ar putea intra într-o nouă aventură sau poate că trecutul lui Green are din nou ceva de rezolvat. Deocamdată nu știu. Știu doar că asocierea este prea bună ca să nu mă facă să zâmbesc.

Green nu este tocmai omul care să țină pasul cu moda. El are alte preocupări: supraviețuirea, investigațiile, diplomația improvizată și, când lucrurile o iau razna, găsirea celei mai rapide căi de scăpare.

Faye vine dintr-o cu totul altă lume. Și totuși, există un punct în care drumurile lor se ating: Green a fost lider yakuza, iar Faye și-a exprimat interesul pentru interpretarea unui personaj care face parte din lumea mafiei. Așa că, dacă universul lui Green îmi mai trimite câteva semne, nu promit că nu voi începe să mă gândesc mai serios la această idee.

Urmează o nouă aventură?

Când mă uit acum la drumul acestei cărți, început în 2020, de la o simplă frază: „Da, doamnă, era ceva verde”, râd cu ochi și plâng cu altul. Sunt tristă pentru că doamna, Tronaru Sofia, ce i-a dat numele lui Green nu a apucat să-l vadă, dar mă bucur nespus că acest „ceva verde” a crescut și a ajuns să unească culturi și lumi ce altfel probabil că nu s-ar fi întâlnit niciodată.

Nu știam atunci unde mă va duce. Astăzi știu că m-a dus la București, la Coreea, Pakistan, Japonia, la ambasadori deveniți personaj, la prietenii pe care le-am transformat în fragmente de poveste și la un detectiv japonez care, între o fugă, o tufă de trandafiri și o misiune diplomatică, continuă să mă surprindă.

Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care încă îmi place să-l scriu pe Green. Pentru că nici eu nu știu întotdeauna unde va ajunge.

Uneori, personajele nu îți spun direct unde vor să ajungă. Îți lasă câte un semn: un cititor, o fotografie, o conversație și, cine știe, poate chiar un bilet către Thailanda.

Până atunci, mă întorc la aparatul foto și, din când în când, mă voi așeza să mai scriu câte ceva. Poate chiar o nouă aventură.

Dacă va fi cu Green sau nu… vom vedea.