Nu pot numi recenzie ceea ce urmează. În fața unui documentar despre tragedii, nu judeci scenarii, efecte speciale sau jocuri actoricești. Te apleci asupra rănilor și asupra oamenilor care le poartă.

„Ecourile supraviețuitorilor: tragediile Coreei” aduce în atenția publicului patru povești, fiecare având rezervate câte două episoade. Spre deosebire de documentarul „În numele lui Dumnezeu: Sfânta trădare”, aici accentul cade pe victime și supraviețuitori, nu pe făptași. Se păstrează un echilibru, dar balanța se înclină către cei care au reușit să rămână în viață, pentru că mulți dintre ei au mărturisit că, la un moment dat, au fost aproape să renunțe. Greutatea acelor traume i-a împins la marginea suportabilului.

Prima poveste, și probabil cea mai așteptată, este „Casa Fraților”. Mulți au spus că a stat la baza inspirației pentru „Jocul Calamarului”. Elementele comune sunt evidente: mașina care „răpește” oameni, uniformele, cruzimea gardienilor, un lider atotputernic. Regizorul seriei a negat orice legătură, dar privind documentarul și apoi serialul, e ușor de înțeles de ce s-a făcut asocierea. Ceea ce m-a intrigat cel mai mult a fost indiferența unora dintre părinți. Cum să nu-ți cauți copilul după ce nu se întoarce acasă de la școală? Cum să aștepți zile întregi? Și, mai greu de acceptat, părinți care de bunăvoie își duceau copiii la poliție, știind că de acolo vor ajunge în „Casa Fraților”. Sărăcia acelor ani e de înțeles, dar să-ți vinzi copilul pentru un pumn de bani? Asta rămâne de neconceput.

A doua poveste leagă firul de „În numele Domnului: Sfânta Trădare”. Publicul descoperă ce înseamnă să fii jurnalist de investigație în mijlocul unei secte, cine era cu adevărat creierul organizației și cum chiar liderul religios se temea de el. Dincolo de blasfemii și manipulare, aflăm și povestea lui Maple, una dintre victime, care reușește să-și găsească drumul spre fericire. E una dintre puținele părți luminoase și trebuie să recunosc că mi-a adus o bucurie sinceră.

Povestea a treia întrece orice scenariu horror. O bandă de criminali a condamnat o femeie la o traumă atât de adâncă încât nu a mai ieșit din casă timp de 30 de ani. Ea spune că s-a blocat la vârsta de 27 de ani, incapabilă să-și trăiască viața, să-și facă prieteni, să-și construiască un viitor. Și totuși, spre final, transmite un mesaj pentru cei ca ea: „fiți puternici, viața merită trăită”. E cutremurător să vezi cum din cea mai adâncă suferință poate ieși o urmă de speranță.

Ultima poveste este despre prăbușirea Magazinului universal Sampoong. Acolo, neglijența proprietarilor și a autorităților a dus la moartea a sute de oameni și la mii de răniți. Una dintre mame spune răspicat: „Coreenii uită. Faceți tot posibilul ca această poveste să fie cunoscută peste tot”. Și are dreptate. Dincolo de cifre și rapoarte, această tragedie a fost și teren pentru hoți de ocazie, politicieni care au blocat salvatorii doar pentru a-și face imagine, șamani care au vândut iluzii celor disperați. Cum să nu rămâi cu un gust amar? Cum să accepți că, și la 45 de ani distanță, lecția nu a fost învățată?

E un documentar greu de privit. Dar dacă rănile unei națiuni sunt ascunse, cum poți apăra viitorul ei? Cum te asiguri că astfel de tragedii nu se repetă? Finalul arată limpede că, atunci când banii cântăresc mai mult decât viețile omenești, tragediile devin inevitabile. Și, de fapt, nu e doar povestea Coreei. Oriunde oamenii ajung să valoreze mai puțin decât profitul, ecourile unor astfel de suferințe se pot auzi din nou.

„Unii oameni sunt atât de săraci, încât nu au decât bani.” Un adevăr dur, dar necesar de spus.

Documentarul este de găsit pe Netflix.