Sfântul Macarie cel Mare, un pustnic egiptean vestit, a plecat într-o zi, însoţit de un învăţăcel de-al lui, să cerceteze pe călugării unei aşezări mai îndepărtate. Drumul trecea peste un deal. Învăţăcelul, mai sprinten de picior, a luat-o înainte, cu gândul să-l aştepte pe bătrân sus, pe platou.

Din partea cealaltă a platoului venea un preot egiptean. Învăţăcelul, în râvna pentru Legea creştinească, cum îl vede, începe să-l numească „unealtă a satanei, slujitorul dracilor, păstorul orbilor”.

Preotul egiptean îl roagă să-şi vadă de drum, dar fratele mai mult îl ocărăşte. Înfuriat, popa idolesc îl pocni cu toiagul în cap şi acesta muri pe loc. Continuându-şi drumul, preotul egiptean îl întâlni pe Sfântul Macarie, care îi spune: „Drum bun, frate!”.

Preotul egiptean întreabă de ce l-a numit frate, că el e păgân, la care Macarie răspunde: „Pentru asta tot frate îmi eşti, că Tatăl tău este Tatăl meu, e Unul şi Acelaşi pentru amândoi”. Păgânul continuă: „Şi dacă ai şti că, mai sus, ţi-am omorât ucenicul, mi-ai mai zice frate şi mi-ai dori drum bun?”.

Sfântul Macarie răspunde: „Şi atunci, tot frate îţi zic şi drum bun îţi doresc, fiindcă înţeleg că te afli pe un drum rău de tot”. Bunătatea pustnicului l-a emoţionat pe preotul păgân, care, după o lungă convorbire, a cerut Botezul şi s-a încreştinat.

De aici se vede limpede cum bunătatea poate face bun pe cel rău şi-l poate atrage la Hristos. Prin scrierile lor, prin spusele lor, prin viaţa lor, Sfinţii ne îndeamnă să ne iertăm unii pe alţii.

Practicarea bunătăţii creştine este mijloc pentru a distruge din suflet patima şi setea de răzbunare, apoi, pentru a păstra buna înţelegere şi armonia. Precum focul topeşte gheaţa, aşa bunătatea dezarmează pe adversar, îi înmoaie inima şi-l aduce la pace. Prin bunătate răul se izolează, gâlceava se curmă, războiul nu ia foc, iar viaţa se înnobilează.

O seară binecuvântată!

Sursa: Diaspora Ortodoxă din CIPRU