De mică m-am uitat la fotbal cu bunicul. Eram fan înfocat Dinamo București, chiar l-am rugat pe tata să-mi cumpere trening cu echipa favorită și o minge cu emblema „câinilor roșii”. Toți vecinii mei (de vârsta mea) țineau cu Steaua, echipă ce mie personal îmi displăcea.

Însă acum nu-mi scriu memoriile, dar am simțit nevoia să fac această introducere pentru că povestea generației de aur a fotbalului românesc este strâns legată de performanțele pe care jucătorii le făceau la echipele de club.

Valentin Ceaușescu și Marius Lăcătuș au avut o discuția, în care cel din urmă se plânge de adversarele de pe atunci ale Stelei: Dinamo și Craiova. Lăcătuș și-a fi dorit ca acestea să nu mai existe, însă Ceaușescu a avut un comentariu memorabil: „Fără aceste echipe voi nu ați fi încercat să vă autodepășiți condiția.” Ceea ce se aplică și astăzi…un campionat în care echipele sunt tari, are șanse mult mai mari ca la națională să dea adevărate valori.

Viitoarea generație de aur a avut și ea momentele ei de cumpănă, de profundă dezamăgire, dar a și pus România pe harta lumii cu ale sale calificări emblematice. Și totuși, acești băieți au prins: comunismul, revoluția, mineriada, iar aceste evenimente nu au fost ușor de digerat, cu toate acestea au găsit puterea să lupte și să aducă bucurie românilor de pretutindeni.

Nici „generația de aur” nu s-a creat peste noapte și nu, nici ei nu au avut o rețetă secretă pentru succes, asta dacă nu punem la socoteală faptul că știau când trebuiau să joace mingea individual și când să paseze colegului pentru a înscrie, lucru ce astăzi, din punctul meu, de vedere lipsește „generației de suflet”.

Și mai era Hagi…geniu nu devii, genu te naști! Un Hagi are și noua generație, însă acesta, chiar dacă poartă faima acestui nume nu poate fi comparat cu tatăl său. Toți suntem unici! Ianis joacă în felul său și sper ca în timp să reușească să „rupă gura târgului”.

Fotbalul nu e doar pe teren, ci adevăratul joc e pregătirea pe care o faci pentru partidă. Tactici, inspirație de moment, tehnici, studii și poate că cele mai importante lucruri să-ți simți jucătorii și să poți purta un dialog deschis cu ei. Un antrenor nu e un dictator, dar nici băiatul cu apa. Trebuie să reușească să câștige respectul atât jucătorilor, cât și fanilor.

Începutul „generației de aur” este izbitor cu începutul „generației de suflet” de la UEFA 2024: victorie, înfrângere, egal. Am simțit nevoia să fac această comparație, pentru că de această dată, avem șansă de a ne întoarce la masa bogaților cu noua națională a României. Sper să învățăm să reveni mai repede cu picioarele pe pâmânt după o victorie.

Despre documentarul „Hai, România – povestea generație de aur a fotbalului românesc, ar mai fi multe de spus, însă voi mai puncta doar câteva lucruri: „Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și în traistă” asta ca răspuns la comentariul domnului Dumitru Dumitriu și nu, nu cred că antrenorul e vinovat pentru tot și toate. Vina e colectivă. Căci dacă meciul este câștigat prima dată sunt felicitați marcatorii, apoi apărătorii, portarul și abia după antrenorul, dar la o înfrângere…antrenorul e primul scos la înaintare.

Iar, dacă voi credeți că presa doar i-a lăudat pe fotbaliștii României din acea perioadă, vă înșelați amarnic. Au fost taxați drastic la fiecare înfrângere. Deci…îi lăudăm când bat, dar dacă au o zi proastă le-o facem și noi și mai proastă.

Una peste alta, sub ochii noștri în 2024 naționala României de fotbal ne-a făcut să fim din nou mândri că suntem români. Se poate mai mult, se poate mai bine, avem un nucleu bun, avem cea mai frumoasă galerie, iar dacă vom învăța să nu mai fim atât de egoiști în momente decisive, cred că putem vorbi de o a doua „generație de aur”.

„Hai, România – povestea generației de aur a fotbalului românesc” poate fi văzut pe Netflix. Are undeva la 1h și 36 de min, iar amintirile foștilor jucători ai naționalei sunt trăite de aceștia și acum la fel de intens.

„Un campionat tare, înseamnă o națională puternică!” cu această idee am rămas după acest documentar.