Un obicei specific sărbătorilor de iarnă este aducerea în casă și împodobirea unui brad. Un colind spune: „ / Tu ești copacul credincios, / Ce frunză nu și-o pierde, ….

Încă din Antichitate, oamenii au considerat pomii numiți sacri. Druizii socoteau stejarul drept copac sfânt. Egiptenii aveau palmierul, iar scandinavii și romanii, bradul.

Romanii, în timpul Saturnaliei, împodobeau bradul cu boabe roșii… Astăzi, boabele s-au transformat în globuri, iar alături de ele așezată frumos pe crengile bradului stă beteala. Pomul de Crăciun, cu podoabele și cântecele aferente, constituie o influență apuseană recentă.

Crăciunul românesc tradițional nu cunoaștea bradul. Acesta are la noi întrebuințări ritualice (botez, nuntă, înmormântare). Desigur, în obiceiul actual se recunoaște (chiar dacă nu mai este decât rareori conștientizată) vechea simbolistică a stâlpului lumii (axis mundi), sugerând corespondența dintre pământ și cer.

Pomul împodobit devine astfel o imagine a cosmosului și a naturii atotdăruitoare. Bradul este preferat pentru însușirea lui de a-și păstra cetina tot verde, sugerând ideea vitalității eterne. S-a încetățenit obiceiul ca bradul să fie gătit în ziua de Ajun și desfăcut după Anul Nou (cu care pare, de altfel, mai potrivit decât cu Crăciunul).

Descreștinarea lumii contemporane se reflectă trist și în desacralizarea Crăciunului. Omul actual e mai preocupat de brad și de darurile Moșului decât de scenariul Nativității, pe care aproape că-l ignoră.