În inima tradițiilor culinare românești din preajma Nașterii Domnului, un loc aparte îl ocupă julfa. Este mai mult decât un preparat, este o punte între generații, un simbol al smereniei și al comuniunii cu Hristos. Înrădăcinată adânc în cultura rurală, julfa poartă în ea mirosul și gustul sărbătorilor de iarnă și al zilelor de post. De-a lungul veacurilor, gospodinele din Moldova, Dobrogea și din alte regiuni ale țării au transmis din generație în generație nu doar tehnica pregătirii julfei, ci și sensul profund al acesteia. Dincolo de ingrediente, tradiția preparării julfei vorbește despre legătura dintre om și Dumnezeu, despre dăruire și recunoștință, dar și despre bucuria împărtășită cu cei dragi în jurul mesei.

În acest an, cu prilejul slăvitului Praznic al Nașterii Domnului, vă invităm să descoperiți povestea impresionantă din spatele acestui preparat aparte și să pătrundeți în taina unei tradiții care încă dăinuie, păstrând vie memoria înaintașilor.

Legenda julfei

Se spune că demult, într-un sat ascuns între dealurile Moldovei, trăia o văduvă sărmană, cu mulți copii, care abia găsea de-ale gurii pentru a le alina foamea. Era aproape în Ajunul Nașterii Domnului, când gospodăriile aproape că se goleau de provizii, iar frigul iernii era tot mai aspru. Într-o seară, istovită de grijile zilei, femeia sa așezat lângă focul aproape stins, rugându-se cu lacrimi fierbinți la Maica Domnului să îi arate o cale prin care să-și hrănească copiii. În aceeași noapte, Maica Domnului a apărut în vis, îmbrăcată în lumină blândă, și ia spus cu o voce caldă: „Nu-ți pierde nădejdea, fiică bună. În curtea ta crește o plantă pe care Dumnezeu a lăsat-o pentru ai hrăni pe cei săraci. Culege semințele cânepii, prăjește-le, pisează-le și amestecă-le cu apă și puțină dulceață, iar cu aceasta îți vei hrăni copiii.” Dimineața, văduva sa trezit cu inima plină de bucurie. A ieșit în curte și, așa cum îi spusese Maica Domnului, a cules cânepa ce crește neîngrijită pe marginea gardului. A prăjit semințele până ce aroma lor să răspândit în toată casa, le-a pisat cu grija, apoi le-a amestecat cu apă curată și o lingura de miere, ultima dulceață pe care o mai avea în cămară.

Când a pus mâncarea pe masă, copiii au luat cu poftă, iar foamea li sa domolit. Nu era doar o simplă mâncare, ci o mare binecuvântare, un dar venit din mila Maicii Domnului. Vestea sa răspândit repede în tot satul, iar să țină la început să numească acest preparat „julfă” și să o pregătească nu doar ca hrană în zilele de post, ci mai ales ca un semn de mulțumire și de bucurie pentru sărbătoarea Nașterii Domnului.

Julfă sau „Pelincile Domnului”?

De ce se mai numește julfa și „Pelincile Domnului”? Bună întrebare. Am căutat răspunsul într-un dicționar de termeni populari și am găsit răspunsul. Se pare că, din punct de vedere etimologic, termenul „julfă” provine din limba slavonă, în care cuvântul „julŭ” însemnă „pânză”, „stofă” sau „pelincă” (învelitoare). În contextul Nașterii Domnului, acest sens a fost asociat cu pel (scutecele) în care a fost înfășat Pruncul Iisus la Naștere, datorită asemănării vizuale dintre foile subțiri de aluat ale desertului și țesăturile delicate ale pelincilor. De asemenea, în unele surse, se face o legătură între julfa și termenii din alte limbi slave, cum ar fi „žulje” sau „žuljeńje”, care se face sensuri legat de învelire sau suprapunere, o posibilitate de simbolism al stratificării foilor în desert. Astfel, julfa păstrează atât o semnificație culinară, cât și una simbolică profundă, legată de tradiția Nașterii Domnului și de obiceiurile creștine transmise din generație în generație.

Sursa: Bizanticons