Una dintre cele mai importante tradiții care are loc înaintea Crăciunului, mai precis pe 20 decembrie, este Ignatul sau Tăierea Porcului.

Porcul este considerat în vechile culturi animal sacru. În Egiptul Antic, porcul era adus ca jertfă zeului Osiris, iar în Grecia Antică un ritual similar se săvâșea în cinstea zeiței Demeter. Ceremoniile de sacrificiu din lumea antică corespundeau întodeauna cu perioadele de înoire a timpului calendaristic.

În tradiția populară românească, Ignatul este o divinitate solară care a preluat numele și data de celebrare a Sfântului Ignatie Teoforul din calendarul ortodox ( o bucățică din Sfintele sale moște se află la Mănăstirea Tismana).

Pentru cei de la sate, Ignat, a fost însă un simplu om necăjit, care, vrând să-și taie porcul ca tot românul, a scăpat securea tocmai în capul tatălui său, omorându-l pe loc, apoi s-a căit toată viața și în cele din urmă, primind milă de la Dumnezeu și de la Sfântul Petru ( ce aveau pe atunci obiceiul să umble pe Pământ).

În ziua de Ignat se taie porcul și nu e bine să lucrezi altceva. Când tai porcul zici: „Porc gras, o măciucă-n cap/ Și te culcă-n pat.” Porcul nu e luat chiar pe nepregătite, pentru că se zvonește că, în nopatea dinaintea Ignatului își visează cuțitul…După ce animalul a fost tăiat, acesta este pârlit în rug de paie.

Este un obicei străvechi, în legătură cu originea numelui de Ignat, care derivă de la: Ignis = foc. Porcul este o încarnare a spiritului recoltelor, iar sacrificiul său are la origini o funcție fertilizatoare, de sporire a belșugului.

Cu sângele porcului se face semnul Sfintei Cruci pe fruntea copiilor, ca să fie sănătoși peste an. După tăiere și tranșare, urmează pomana porcului (care contravine postului rânduit de Biserică până în ziua de 24 decembrie inclusiv!), la care iau parte cei ai casei și ajutoarele.

Se zice că în popor se face o fină deosebire între a tăia porcul și a-l omorî: dacă respecți într-un totul regulile tradiționale (cum îl înjunghii, cum îl pârlești, cum îl tranșezi și cum îl chivernisești), atunci îl tai (ceea ce în firea lucrurilor, plăcând și Lui Dumnezeu), în vreme ce, dacă încalci regulile, se cheamă că-l omorî prefăcând sacrificiul legiuit în crimă nelegiuită!

După ce animalul a fost sacrificat, gospodinele încep să pregătească bucatele tradiționale pentru mare sărbătoare a Nașterii Domnului, dar nu înainte de gesturile și formulele rituale: animalul este stropit cu apă sfințită, este așezat cu capul spre răsărit, pe frunte sau pe ceafă este trasată cu cuțitul o cruce, pe care se presară sare, iar în casă sunt rostite formulele: „Domne ajută!” și „Să-l mâncăm cu sănătate!”

Pregătirile culinare de Crăciun par cele mai laborioase din tot anul. Femeile muncesc din greu, zile la rând, de dimineața devreme până noaptea târziu. O vorbă spune: Cine n-are porc gras de Crăciun și n-are cuțit ascuțit la vremea pepenilor acele n-a cunoscut fericirea. Se mai zice, de asemenea: Paștele fudulul și Crăciun sătulul.

Niciodată românul nu mănâncă atât de mult și de greu, ceea ce, uneori umbrește bucuria spirituală a sărbătorii.