În această lună, în ziua a șasea, pomenirea celui dintre Sfântul Părintele nostru Pavel, arhiepiscopul Constantinopolului, mărturisitorul.

Marele mărturisitor Pavel era din Tesalonic fiind notar și scriitor al Sfântului Alexandru, patriarhul Constantinopolului, și diacon al aceleiași biserici. Pe acesta ortodocșii creștini, după moartea lui Alexandru, l-au pus patriarh al Constantinopolului.

Împăratul Constantie fiind arian, când s-a întors de la Antiohia, l-a scos din scaun și a pus în locul lui pe Eusebiu al Nicomidiei. Sfântul, mergând la Roma, a aflat pe marele Atanasie fiind și el scos din scaunul său de același Constantie. Deci cu cărțile împăratului Constans și a lui Iuliu Papa, și-au luat amândoi scaunele, dar după sfaturile arienilor au fost scoși din nou de Constantie.

Atunci a scris Constans fratelui său Constantie că de nu vor fi repuși în scaun, va veni cu putere asupra lui. Deci și-a luat dumnezeiescul Pavel scaunul puțin timp, căci după moartea lui Constans a fost izgonit la Cucuzon în Armenia. Și fiind închis unde era locașul de făceau slujba, l-au sugrumat arienii cu omoforul său, și așa și-a dat sufletul în mâinile Domnului.

Tot în această zi, pomenirea pulberei ce a căzut cu dumnezeiasca iubire de oameni, pe timpul lui Leon cel Mare.

În anul al XVIII-lea al împărației lui Leon cel Mare, care se numea și Marcel, în șase zile ale lunii lui noiembrie, în ceasul de amiază, tot cerul s-a acoperit de nori. Iar obișnuita întunecare a norilor prefăcându-se în roșeață, se părea că are să ardă toată lumea. Atâta a înspăimântat pe toți oamenii, încât numai privind cerul, toți socoteau că, de va cadea ploaie din acest fel de nori înroșiti, negreșit ploaia aceea va fi foc și pară, care are să ardă ca ploaia de foc care a căzut și a ars Sodoma.

Așadar pentru așteptarea aceasta cu îndoială, toți creștinii năzuiau la sfintele biserici și se rugau lui Dumnezeu cu rugăciune și cu plângere. Deci iubitorul de oameni Dumnezeu, amestecând pedeapsa cu bunătatea Sa, a poruncit norilor și au plouat o ploaie neobișnuită și străină, care pricinuia frica între cei păcătoși. Căci începând ploaia de cu seară, a ținut până la miezul nopții.

Iar ploaia ce cădea era o pulbere neagră, și ardea foarte, asemenea cu cenușa din cuptorul de foc. Și atât de multă a căzut, încât s-a aflat pe deasupra pământului și peste cărămizile caselor și era mai groasă de o palmă bărbătească. Și a ars și a pârjolit toate ierburile pământului și sadurile și copacii. Era încă și foarte greu de spălat. Însemnând cu aceasta atât mânia lui Dumnezeu, cât și păcatul cel greu de spălat. Căci după aceasta, au căzut multe și cumplite ploi în multe zile, și abia au putut spăla pulberea aceea. Aceasta a fost pilda. Că, adică, păcatul se afla în noi ca o pulbere înfocată și neagră ce mănâncă ca focul sadurile bunătăților. Pentru aceasta avem trebuință, ca de ploaie, de multe lacrimi izbucnite de jos, din adâncul inimii, cu suspin și amărăciunea sufletului, ca să spălăm prin aceasta cenușa cea arzătoare a răutății, și să adăpăm pământul cel bun al minții noastre și să-l facem roditor de fapte bune. Și așa să scăpăm de chinul gheenei, care arde sufletele și trupurile noastre, și să dobândim împărăția cerurilor.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului părintelui nostru Luca.

Acest fericit Luca era din cetatea Tavromeniei, ce se afla în ostrovul Siciliei. Și când era de optsprezece ani, cu sârguință mergea des pe la sfintele biserici. Și nu numai asculta dumnezeieștile cuvinte cu trezvire, ci și le împlinea. Dar fiindcă părinții lui au voit să-l căsătorească, el a fugit noaptea și s-a dus la un loc neumblat, unde petrecea împreună cu fiarele. Și stăruind acolo patruzeci de zile întru postire, s-a învrednicit de dumnezeiasca cercetare prin înger. Deci mergând la o mănăstire, s-a îmbrăcat cu îngereasca schimă a monahilor; și de atunci și în urmă, ducea viață mai aspră. Pentru ca timp de optsprezece luni tot a treia zi și a patra zi mâncă numai pâine și bea numai apă, fără să dea odihnă trupului.

Și de acolo ieșind, s-a dus împreună cu un monah la muntele Etna și acolo avea hrană buruienile muntelui. Dormea puțin, avea numai o haină și fără încălțăminte, punându-și hotar și canon să nu iasă din chilia sa dacă nu citise mai întâi toată psaltirea. Apoi citea ceasul al treilea, și după acestea își lua lucrul său și lucra până la al șaselea ceas; și abia după ceasul al șaselea se îngrijea de hrana puțină ce mânca. Asemenea și pentru cealaltă slujbă. Drept aceea întru acestea nevoindu-se, s-a învrednicit fericitul să ia prea mare har de la Dumnezeu, și să dezlege cuvintele cele neînțelese ale dumnezeieștilor Scripturi; încât unii, nedumerindu-se, ziceau despre el: „De unde știe acestă carte neînvățând?” După acestea s-a dus la un alt loc, povățuit de dumnezeiasca descoperire. Și acolo adunând doisprezece ucenici, le purta de grija. După aceea mergând la Vizantia, și după ce a înconjurat pe la chiliile monahilor, și a descoperit părinților de acolo cugetările sale, s-a întors și s-a dus la Corintul Peloponesului. Acolo, locuind într-un sat ca la șapte luni, a adormit în pace.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Nicandru.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Pavel, cel ce se făcuse nebun pentru Hristos, care cu pace s-a săvârșit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.