Cred că nu este scriitor care să nu audă această propoziție. Surprinzător, sau nu, azi se face o săptămână de când pot spune că afirmația de mai sus nu prea este adevărată.

Marția trecută am plecat la București pentru lansarea ultimului volum din „Până nu se răcește cafeaua” al scriitorului japonez, Toshikazu Kawaguchi. De la mine, de la Buzău, până în capitală am ceva de mers. Câteodată ajung în o oră și 30 de minute, iar altădată fac și două ore. Da, da, nu conduc eu, Waze e la cârmă și el mă bagă pe unde crede că e mai liber.

De ajuns în București am ajuns. Am avut o întârziere de maxim 10 minute, ceea ce pe mine mă enevează pentru că îmi place să fiu punctuală. Trecând peste acest aspect, cu punctualitatea, am ajuns din greșeală la o altă lansare de carte la Humanitas. Locul era neîncăpător. Nu puteai să arunci un ac. Oamenii se uitau ciudat la tine dacă spunea: „Pardon!”, „Scuze” sau „Dă-mi voie”. Fatalitate! Mi-am dat seama că am greșit locul și am intrat la vecini, dar tinerii erau surprinzător de mulți și pe aceștia nu păreau să-i aducă nimeni, pentru că am mai fost la evenimente unde voluntarii își sunau cu disperare prietenii pentru a-i chema la expoziția lui x sau lansarea lui y de carte. Dacă în orașele mici și mijlocii, din ce am văzut eu, publicul este cu precădere trecut de prima tinerețe, ba chiar sunt pensionari, ceea ce nu e rău, în București erau mulți, mulți studenți. Cu greu am putut să zăresc 2-3 fețe trecute de 45 de ani. Nu, nu le-am cerut buletinul.

Timp de 10 minute cât m-am plimbat pe acolo nu-mi venea a crede câți tineri sunt interesați de cartea ce va fi lansată. Într-un final am părăsit evenimentul pentru că mi-am dat seamă că eram în locul în care trebuia.

Când am ieșit afară, în urma mea au mai intrat 10 persoane. Alături se afla și lansare de carte pentru care bătusem atât de mult drum. Am intrat acolo. Sala era arhiplină.

Cum se poate așa ceva cânt toate sondajele spun că suntem pe ultimul loc în Europa la cărți citite pe cap de locuitor pe an? Tinerii aceștia parcă sorb cuvintele ce ies din gura scriitorului japonez și nu numai. A fost un sentimnet de nedrescris mai ales că vine din partea unui autor din provicine. La noi dacă ai 50 de oameni ești cineva, iar aici erau cred peste 150 – 200. Nu am stat să-i număr spre rușinea mea.

Însă, pot oricând să dau mărturie că tinerii din România încă citesc, încă sunt pasionați de lectură, încă cumpără cărți și aștepată cu nerbădare ziua în care unul dintre scriitori contemporani români va pune mâna pe Nobelul pentru literatură.

În ciuda proaste guvernări, ce nu pune accent pe cultără, ce nu încurajată scriitorii, dar nici artiștii și nici sportivii, tinerii încă citesc! Vă felicit și mă înclin în fața voastră, dragi tineri! În ciuda tuturor obstacolelor ați ales să intrați în lumea nemuritoare a literaturii.

Poate că dacă n-ași fi văzut cu ochii mei n-aș fi crezut, însă acum că am fost martoră a acestui fapt, mă văd nevoită să vi-l fac cunoscut. Literatura în România nu a murit! Supraviețuiește încă…