Sinaxarele Bisericii nu sunt simple relatări hagiografice, ci adevărate lecții despre fragilitatea sufletului omenesc. În sinaxarul zilei de 9 februarie, întâlnim o istorie care răstoarnă așteptările și pune în lumină o realitate incomodă: nu prigoana sau suferința trupească l-au doborât pe Preotul Saprichie, ci ura și refuzul iertării.

Evenimentele au loc în Antiohia Siriei, în secolul al III-lea, în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor. Saprichie, preot al Bisericii, era legat printr-o prietenie profundă de un creștin pe nume Nichifor. Potrivit Sinaxarelor, legătura lor era atât de strânsă, încât erau considerați „ca frații”.

La un moment dat însă, „prin lucrarea celui rău”, între cei doi se naște o dezbinare. Cauza exactă a conflictului nu este menționată, detaliu care subliniază caracterul adesea minor al pricinilor din care se nasc resentimentele. Diferența dintre cei doi constă în modul în care aleg să răspundă acestei rupturi: Nichifor se smerește, își recunoaște vina și îl caută în repetate rânduri pe Saprichie, cerându-i iertare. Preotul refuză însă împăcarea, lăsând ura să se adâncească în sufletul său.

În contextul persecuțiilor, Saprichie este arestat pentru credința sa. Rezistă chinurilor, mărturisește numele lui Hristos și pare pregătit să primească cununa muceniciei. Toți cei care îl văd îl consideră deja un martir.

Momentul decisiv are loc chiar pe drumul spre locul execuției. Nichifor aleargă după el și îi strigă cu lacrimi:

„Iartă-mă, frate, pentru Domnul nostru Iisus Hristos!”

Refuzul lui Saprichie de a ierta are urmări dramatice. Harul care îl întărise până atunci se retrage, iar în fața morții preotul se teme, se leapădă de Hristos și pierde cununa muceniciei.

Într-un contrast cutremurător, Nichifor își mărturisește credința chiar atunci, este arestat și primește moarte mucenicească, dobândind cununa pe care ura celuilalt a risipit-o.

Sinaxarul acestei zile transmite un mesaj limpede și greu de ignorat: iertarea este o condiție esențială a vieții creștine, fără de care nici preoția, nici mărturisirea publică și nici suferința nu pot aduce mântuirea. Această istorie rămâne una dintre cele mai puternice avertizări ale tradiției creștine despre pericolul urii și al inimii împietrite.