În Seul, orașul unde zgârie-norii din sticlă reflectă ecrane LED și unde inteligența artificială este parte din viața cotidiană, există încă un sunet care nu poate fi digitalizat: bătaia tobei janggu și clinchetul clopotelor rituale mânuite de mudang, șamanele Coreei.

Sub infrastructura uneia dintre cele mai tehnologizate societăți din lume pulsează un ritm mult mai vechi decât statul modern coreean — un ritm care leagă prezentul de mit, iar individul de comunitate.

Un documentar, realizat de Howdy Korea și centrat pe figura enigmatică supranumită „Vrăjitoarea Fulg de Nea”, aduce în prim-plan nu senzaționalul, ci intimitatea unei tradiții adesea greșit înțelese. Filmul nu tratează șamanismul ca pe o curiozitate exotică, ci ca pe un sistem viu de transmitere culturală, bazat pe relații, memorie și grijă reciprocă.

O tradiție mai veche decât istoria scrisă

Rădăcinile șamanismului coreean încep încă din perioada „mitul fondator” al lui Dangun, ce datează simbolic nașterea națiunii coreene cu peste 5.000 de ani în urmă. Departe de a fi erodată de budism, confucianism sau creștinism, practica șamanică a supraviețuit la nivel popular, adaptându-se fără a-și pierde esența.

Astăzi, șamanismul nu funcționează ca o religie instituționalizată, ci ca o rețea descentralizată de relații spirituale. Majoritatea practicanților sunt femei, iar structura de transmitere este una profund matriarhală, organizată în jurul conceptelor de „Mamă Spirituală” și „Fiică Spirituală”. Nu este vorba despre rudenie biologică, ci despre o legătură de destin, consfințită prin ritual.

Shinbyeong: chemarea care nu poate fi ignorată

Intrarea în această lume nu este o alegere confortabilă. Totul începe cu shinbyeong, așa-numita „boală a spiritului” — o stare de suferință psihică și fizică, adesea inexplicabilă medical, ce persistă până când persoana afectată acceptă chemarea spiritelor. Vindecarea vine doar prin naerim-gut, ritualul de inițiere care transformă suferința în vocație.

Șamanul care conduce ritualul devine Mama Spirituală, responsabilă de formarea noii ucenice. Învățarea nu este teoretică, ci trăită: memorarea cântecelor rituale, stăpânirea dansurilor sacre, pregătirea ofrandelor și întreținerea altarului încep înainte de răsărit și se termină mult după apus. Este o pedagogie a devoțiunii totale.

Exorcizare prin empatie, nu confruntare

Una dintre cele mai revelatoare secvențe ale documentarului are loc pe un șantier abandonat. În imaginarul occidental, o astfel de scenă ar pregăti terenul pentru un exorcism dramatic. În șamanismul coreean, însă, conflictul este înlocuit de ospitalitate.

Spiritele nu sunt considerate malefice prin natura lor, ci rătăcite — suflete care nu au reușit să-și încheie povestea. Când o ucenică este posedată de spiritul unui muncitor decedat, soluția nu este alungarea, ci ascultarea. I se oferă alcool, gustări, un moment de recunoaștere. Odată ce nevoile spiritului sunt împlinite și vocea lui este auzită, acesta pleacă de bunăvoie.

Această filozofie a „trimiterii” (cheon-do) în locul „alungării” redefinește relația cu moartea și cu trauma. Ritualul devine o formă de justiție simbolică pentru cei uitați de istoria oficială.

Șamanismul ca terapie socială

În pofida secularizării accelerate, șamanismul nu doar că supraviețuiește, ci prosperă. Estimările indică existența a sute de mii de șamani activi în Coreea de Sud. Mulți coreeni, chiar și cei care se declară nereligioși, apelează la mudang în momente de criză: divorț, faliment, boală, doliu.

Într-o societate marcată de presiune socială extremă și de una dintre cele mai ridicate rate ale suicidului din lumea dezvoltată, șamanii funcționează ca terapeuți informali și ca ancore comunitare. Ei ascultă ce nu poate fi spus în public și mediază conflicte care nu pot fi rezolvate juridic sau medical.

O arhivă vie a memoriei colective

„Vrăjitoarea Fulg de Nea” nu este prezentată ca o figură mistică izolată, ci ca o verigă într-un lanț de femei care transmit nu doar ritualuri, ci și istorie. Prin ele, vocile celor marginalizați — muncitori, femei, victime ale războaielor și dezastrelor — rămân audibile.

În Seulul hiper-modern, șamanismul nu este o relicvă. Este o arhivă vie, emoțională, care refuză să lase trecutul să fie redus la note de subsol. Atâta timp cât toba janggu va continua să bată, spiritele Coreei — și poveștile lor — nu vor fi niciodată pe deplin uitate.