În satele de munte ale României, acolo unde viața se măsoară încă după anotimpuri, turme și rugăciuni spuse pe scurt, există un obicei puțin cunoscut, dar profund: pomana oilor. Un gest simplu, fără fast, fără public, care spune multe despre felul în care omul tradițional înțelege viața, moartea și responsabilitatea.

Atunci când unei oi i se întâmplă să moară „fără vreme” – înecată într-un râu, rănită din greșeală sau lovită de un necaz neașteptat – ciobanul nu o aruncă și nici nu o taie pe ascuns, cum ar dicta pragmatismul modern. În schimb, face ceva ce astăzi pare aproape incredibil: o dă de pomană, asemenea unui om.

Cum se desfășoară „pomana oilor”?

Ritualul nu are reguli scrise, dar urmează un tipar păstrat din generație în generație. Se adună câțiva vecini, oameni ai locului. Carnea este pregătită cu grijă, de obicei într-un ceaun mare, afară, la foc domol. Mâncarea se face caldă, suficientă pentru mai mulți.

Sunt chemați oameni nevoiași: bătrâni singuri, familii cu mulți copii, cei despre care satul știe că „n-au”. Se spune o rugăciune scurtă, fără vorbe mari, iar pomana se împarte în liniște, cu respect.

Nu există fotografii, afișe sau postări. Doar o oală mare, abur care se ridică în aerul rece al muntelui și mâini muncite care primesc și oferă.

De ce acest obicei?

În credința satului românesc, animalul nu este doar o resursă. Oaia trăiește lângă om, îl hrănește, îl îmbracă și îi ține de cald iarna. Dacă moare pe neașteptate, nu e tratată ca un simplu obiect pierdut, ci ca o ființă care a făcut parte din viața gospodăriei.

Pomana oilor are o dublă semnificație. Pe de o parte, este o formă de „iertare” simbolică a animalului, o cinstire a vieții lui printr-o faptă bună. Pe de altă parte, este un gest de curățare morală pentru om. Ciobanul „scapă de păcat” dăruind, iar hrana ajunge exact acolo unde este nevoie.

O lecție de solidaritate și echilibru

Într-o lume grăbită, în care totul se măsoară în profit și eficiență, pomana oilor pare un anacronism. Și totuși, ea vorbește despre un echilibru pierdut: între om și animal, între nevoie și dăruire, între moarte și sens.

Este un obicei care nu cere aplauze și nu caută validare. Doar transmite, simplu și tăcut, o idee veche cât satul românesc:

„Ce am primit, dăm mai departe.”

Poate că nu întâmplător astfel de tradiții rezistă tocmai acolo unde viața e aspră. Pentru că, uneori, omenia este singura formă de bogăție sigură.