În anul 1942, o navă plină cu 740 de copii polonezi — orfani care supraviețuiseră lagărelor sovietice unde părinții lor muriseră de foame, boli și epuizare — rătăcea în derivă în Marea Arabiei.

Acești copii fugiseră inițial în Iran, sperând la un adăpost sigur, dar tragedia lor abia începea: porturile britanice de-a lungul coastei indiene le-au refuzat intrarea, iar proviziile se terminau rapid.

În mijlocul acestei situații disperate, un singur om a avut curajul să spună „da”. Era Jam Sahib Digvijay Singhji, tânărul suveran al statului Navanagar, un prinț minor într-un imperiu dominat de britanici, dar cu o inimă mare și o conștiință neînduplecată.

Când consilierii săi l-au informat despre copiii blocați pe mare, a întrebat simplu câți erau. Apoi a decis:

„Englezii îmi pot controla porturile. Dar nu-mi controlează conștiința. Acești copii vor acosta la Navanagar.”

Mesajul său a fost clar și ferm: „Sunteți bineveniți aici.”

În august 1942, copiii au debarcat la Balachadi, slăbiți și înspăimântați. Maharajahul i-a întâmpinat cu căldură, s-a așezat la nivelul ochilor lor și le-a spus:

„Nu mai sunteți orfani. Acum sunteți copiii mei. Eu sunt Bapu al vostru, tatăl vostru.”

Dar gestul său nu s-a oprit aici. La Balachadi, el a creat o adevărată „mică Polonie”: o tabără unde copiii au avut profesori polonezi, mâncare familiară și posibilitatea de a-și păstra tradițiile. Timp de patru ani, acești copii au trăit nu doar ca refugiați, ci ca într-o familie adevărată, protejați de ororile războiului.

Astăzi, în Polonia, piețe și școli poartă numele lui Jam Sahib Digvijay Singhji. Dar adevăratul său monument nu este făcut din piatră — ci din viețile celor 740 de copii salvați, o dovadă că un gest de curaj și umanitate poate schimba destine.