Într-o noapte geroasă, departe de luminile sărbătorii, Ion Creangă, unul dintre marii stâlpi ai literaturii românești, își încheia viața într-un mod la fel de simplu precum a trăit-o. Moartea sa, discretă și dureroasă, contrastează profund cu forța vitală și umorul care aveau să-l facă nemuritor în cultură.

Un sfârșit marcat de boală și epuizare

Conform documentelor contemporane, Ion Creangă se confrunta de ani buni cu atacuri de epilepsie, o afecțiune considerată, la sfârșitul secolului al XIX-lea, atât incurabilă, cât și profund stigmatizantă.

Istoricii indică faptul că episodul final ar fi fost o combinație de epilepsie și apoplexie, survenită pe fondul unei degradări progresive a stării sale de sănătate.

Trupul slăbit nu a mai putut susține o minte care, până în ultimele luni, rămăsese vie, lucidă și capabilă să transforme suferința în literatură.

Tutungeria din Iași – scena unei morți tăcute

Relatările epocii menționează un detaliu tulburător: ultimele clipe ale lui Ion Creangă s-au consumat într-o tutungerie din centrul Iașului, un spațiu modest, slab încălzit, departe de confort sau îngrijire adecvată.

Era final de an, iar orașul se pregătea de sărbătoare. În contrast, Creangă își trăia sfârșitul într-o atmosferă rece și austeră, simbol al singurătății în care ajung adesea marii creatori ai unei epoci.

Ironia unui destin literar

Există o ironie profundă în acest final. Omul care a adus râsul, farmecul copilăriei și savoarea limbii române în inimile cititorilor s-a stins fără fast, fără onoruri, aproape anonim.

Și totuși, chiar și în declin fizic, Creangă nu și-a pierdut spiritul. Prietenii săi apropiați, printre care Mihai Eminescu, evocau un om cu umor intact, capabil să privească boala cu luciditate și autoironie.

Moștenirea care nu dispare

Moartea lui Ion Creangă nu a însemnat o închidere, ci o deschidere. „Amintiri din copilărie”, poveștile și povestirile sale au devenit repere fundamentale ale literaturii române, studiate, citite și iubite de generații întregi.

Creangă rămâne cronicarul lumii simple, al satului românesc, al copilăriei universale. O voce ce nu îmbătrânește și nu se stinge.

Un sfârșit rece, o nemurire caldă

La 136 de ani de la dispariție, Ion Creangă trăiește prin cuvintele sale. În fiecare pagină citită, în fiecare copil care descoperă bucuria poveștii, scriitorul revine la viață.

Noaptea geroasă din 31 decembrie 1889 nu a reușit să stingă ceea ce a aprins definitiv: o literatură vie, caldă și profund românească.

: