Avram Iancu ocupă un loc central în istoria românilor din Transilvania, fiind cunoscut drept „Crăișorul Munților”, conducătorul moților în timpul Revoluției de la 1848.

Imaginea sa de erou cu flinta în mână a dominat memoria colectivă, însă personalitatea lui Avram Iancu a fost mult mai complexă. Dincolo de luptătorul neînfricat, el a fost un intelectual format, avocat de profesie, cu o viziune profundă asupra viitorului națiunii române.

Această dimensiune a gândirii sale se reflectă cel mai clar în testamentul redactat la 1 noiembrie 1850, pe când avea doar 26 de ani. Deși foarte tânăr, Avram Iancu a înțeles că drepturile românilor nu puteau fi garantate exclusiv prin confruntări armate.

Experiența revoluției și dezamăgirea cauzată de refuzul Curții de la Viena de a respecta revendicările românilor l-au determinat să creadă că lupta națională trebuie purtată și pe un alt plan: cel juridic și educațional.

Prin testament, Avram Iancu a lăsat întreaga sa avere, prezentă și viitoare, „națiunii române”, cu dorința expresă de a contribui la înființarea unei Facultăți de Drept. El considera că românii din Transilvania aveau nevoie de propriii lor juriști, capabili să apere interesele naționale în cadrul legal al Imperiului și să se confrunte cu autoritățile folosind „arme juridice”, nu doar forța armelor. În viziunea sa, educația și cunoașterea legilor reprezentau cheia emancipării și a afirmării naționale.

Averea pe care o deținea Avram Iancu era modestă, alcătuită din câteva bunuri și creanțe, însă valoarea simbolică a gestului său a fost uriașă. Moartea sa, survenită în 1872, în condiții de sărăcie și izolare, precum și contextul politic nefavorabil au făcut imposibilă realizarea imediată a dorinței sale.

Cu toate acestea, testamentul său a rămas un document de mare importanță morală și istorică.

În timp, idealul lui Avram Iancu a fost dus mai departe de generațiile de intelectuali și juriști români formați în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX.

Prin argumente juridice, diplomație și drept internațional, aceștia au contribuit decisiv la realizarea Marii Uniri de la 1918, demonstrând că lupta pentru libertate poate fi câștigată și prin forța legii.

Testamentul lui Avram Iancu rămâne, astfel, o mărturie a clarviziunii sale politice și intelectuale. El dovedește că „Crăișorul Munților” nu a fost doar un lider al luptei armate, ci și un vizionar care a înțeles că destinul unei națiuni se construiește prin educație, drept și responsabilitate civică.