În Evul Mediu, Țările Române nu dispuneau de o armată permanentă, așa cum există astăzi. Apărarea țării se baza pe mobilizarea populației libere, iar țăranul român avea un rol esențial nu doar ca agricultor, ci și ca apărător al pământului său. Această formă de organizare militară tradițională era cunoscută sub numele de „Oastea cea Mare”.

Țăranul român – muncitor al pământului și luptător

În societatea medievală românească, țăranii liberi, cunoscuți sub numele de moșneni sau răzeși aveau obligația de a participa la apărarea țării în caz de pericol major. Ei nu erau soldați de profesie, însă erau pregătiți să lupte atunci când situația o cerea. În timp de pace lucrau pământul, iar în vreme de primejdie lăsau plugul și luau armele.

Spre deosebire de mercenari, ostașii Oastei celei Mari erau oameni simpli, legați direct de pământul și comunitatea lor. Această legătură le oferea o motivație puternică și un spirit de sacrificiu greu de egalat.

Cum era chemată Oastea cea Mare?

Neexistând o armată permanentă, mobilizarea se realiza prin mijloace tradiționale și rapide: clopotele bisericilor anunțau primejdia; focurile aprinse pe dealuri transmiteau semnale vizuale; solii domnești duceau porunca în sate și târguri. La chemarea domnitorului, oamenii se adunau în locuri stabilite dinainte, pregătiți să apere hotarele sau să participe la marile bătălii.

Arme simple și tactici adaptate terenului Țăranii aveau, de regulă, arme simple păstrate în gospodării: sulițe, topoare, arcuri, măciuci sau coase transformate în arme. Deși nu erau echipați uniform, ei compensau prin cunoașterea foarte bună a terenului și prin experiența transmisă din generație în generație.

Tacticile folosite erau practice și eficiente: ambuscade, hărțuirea inamicului, retrageri strategice și lupte purtate în zone împădurite sau greu accesibile. Astfel de metode au fost utilizate cu succes în timpul domnitorilor Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare.

Rolul domnitorului și organizarea armatei

Chemarea la luptă era făcută de domnitor, prin intermediul boierilor, pârcălabilor sau conducătorilor locali. Oastea cea Mare nu funcționa permanent, ci era mobilizată doar în momente critice, atunci când existența țării era amenințată.

Pe lângă aceasta, exista și „Oastea Mică”, formată din slujitori domnești și cete boierești, care asigura apărarea curentă și constituia nucleul militar al țării.

O apărare bazată pe solidaritate

Oastea cea Mare demonstrează că Țările Române au fost apărate nu doar de domnitori și boieri, ci și de oamenii simpli. Apărarea era o responsabilitate colectivă, asumată de întreaga comunitate.

Această formă de organizare militară a permis statelor românești să reziste în fața unor adversari mai numeroși și mai bine înarmați. Timp de secole, apărarea țării a fost un efort comun, bazat pe solidaritate, curaj și legătura profundă dintre om și pământ.