În seara de 29 spre 30 noiembrie 1938, chiar de Sfântul Andrei, când românii aprindeau lumânări și își protejau gospodăriile de spiritele rătăcitoare, orașul Râmnicul Sărat trăia una dintre cele mai întunecate pagini ale istoriei moderne.

O seară în care frica nu a venit din superstiții, ci din ordinele reci ale unui stat devenit mașină de represiune. Oameni importanți aveau să moară, iar comunitatea avea să păstreze tăcerea timp de generații.

Ce s-a întâmplat în acea noapte?

Închisoarea din Râmnicul Sărat devenise în acei ani locul în care regimul regelui Carol al II-lea își elimina adversarii politici. „Transferul” ordonat pentru Corneliu Zelea Codreanu și alți 13 lideri legionari a fost, de fapt, o execuție mascată.

Faptele istorice pe scurt:

• deținuții au fost scoși din celule;
• legați cu funii și strangulați în camioane militare;
• morții au fost transportați în secret;
• autoritățile au prezentat totul drept „încercare de fugă”;
• localnicii au simțit că „ceva cumplit” se întâmpla, dar nimeni nu îndrăznea să vorbească.

De ce s-a așternut tăcerea peste Râmnicu Sărat?

Orașul a rămas, decenii la rând, cu o memorie sfâșiată.

• În anii ’40, povestea a fost politizată și manipulată.
• În perioada comunistă, subiectul a devenit tabu absolut.
• Chiar și cei care auziseră zvonuri despre camioanele militare au ales tăcerea.

Râmnicu Sărat a învățat să tacă, să uite și să bage sub preș o seară în care statul și-a ucis cetățenii.

Contextul tensionat al României anului 1938

Pentru a înțelege de ce s-a ajuns aici, trebuie amintit climatul politic exploziv al vremii:

• Carol al II-lea instaurase un regim autoritar;
• Garda de Fier devenise una dintre cele mai puternice mișcări politice;
• asasinatele politice și represiunile reciproce escaladau;
• eliminarea liderilor legionari era văzută de Palat ca „necesară” pentru consolidarea puterii.

Acea seară de Sfântul Andrei a devenit un act de forță menit să decapiteze mișcarea legionară și să trimită un mesaj întregii țări: statul nu mai avea limite.

Simbolistica Nopții de Sfântul Andrei

Pentru români, noaptea Sfântului Andrei e încărcată de superstiții:

– spiritele ies în lume,
– se fac farmece și descântece,
– se pun usturoi la geamuri și cruci pe porți.

În 1938, aceste credințe populare au fost umbrite de o realitate infinit mai înspăimântătoare decât orice poveste cu strigoi.

În Râmnicu Sărat, spiritele nu veneau din altă lume – ci erau create de mâna omului.

Tensiunea și frica au fost atât de mari încât bătrânii orașului povestesc și azi că „în acea noapte nu se auzea nici vântul”.

Memoria unui oraș care încă mai tace

Astăzi, Râmnicu Sărat este liniștit – dar zidurile fostei închisori încă poartă urme ale nopților de teroare. Aceleași ziduri care, peste decenii, aveau să fie martore și la torturile comuniste din perioada lui Vișinescu.

Locul pare un nod temporal al suferinței. Iar seara de Sfântul Andrei rămâne, pentru mulți istorici, începutul unei traiectorii tragice.

Evenimentul din noiembrie 1938 nu e doar o pagină istorică. Este o rană colectivă, o lecție despre manipulare, frică și puterea statului asupra individului.

Redeschiderea acestui subiect în presă nu doar că va atrage cititorii, ci va readuce în lumină o bucată importantă de memorie românească. O memorie care, prea mult timp, a fost îngropată în tăcere.

Sursa foto: Râmnicul Nostru