În ultimele săptămâni, o cifră șocantă a stârnit discuții aprinse în mediul online: potrivit unor postări și rapoarte neconfirmate, în Coreea de Sud ar exista până la 800.000 de șamani. Numărul ar fi aproape dublu față de armata activă a țării și mult peste dublul populației născute în străinătate, informează cei de la The Korea Times.

Totuși, experții resping vehement această estimare, subliniind lipsa oricărei baze statistice oficiale.

„Opt sute de mii este o exagerare. Estimăm numărul real la aproximativ 300.000”, a declarat un reprezentant anonim al Asociației Coreene Gyeongshin, cea mai mare organizație de șamani din țară. Această estimare se bazează pe înregistrările din anii 1970, care indicau aproximativ 300.000 de membri, și pe faptul că, în medie, apar aproximativ 30 de noi înscrieri în fiecare lună.

Profesorul Cho Sung-je, specialist în studii șamanice de la Universitatea Culturală Dongbang, consideră că cifra corectă este mult mai mică:

„Cred că numărul real se apropie de 100.000. Chiar și așa, asta ar însemna că aproximativ unul din 500 de coreeni este șaman. Orice cifră mai mare este pur și simplu absurdă.”

Datele guvernamentale oferă o perspectivă și mai modestă. Conform Ministerului Datelor și Statisticii, în 2023, doar 10.512 persoane lucrau în industria „ghicirii și servicii conexe”, cu 9.895 de întreprinderi înregistrate. Aceste cifre includ nu doar șamanii tradiționali, ci și practici precum saju – ghicitul pe baza datei și orei nașterii – și tarotul.

În ciuda acestor cifre reduse, incidentele violente sau infracționale comise de unii șamani au generat apeluri pentru o supraveghere mai strictă a industriei. Luna trecută, o șamană de 70 de ani a fost condamnată la închisoare pe viață pentru că și-a ucis nepotul în timpul unui ritual menit să alunge spiritele rele. În iunie, un alt șaman a primit închisoare cu suspendare pentru extorcarea a aproximativ 53.800 de dolari, amenințând o familie cu ghinionul.

Experții subliniază că lipsa unui sistem de reglementare formal face industria vulnerabilă abuzurilor. Spre deosebire de preoții catolici sau călugării budiști, care sunt certificați prin organisme oficiale, șamanii nu au un sistem uniform de calificare sau supraveghere.

Reprezentantul Asociației Gyeongshin a sugerat crearea unei universități de șamanism și a unui sistem de verificare și acreditare, care să elimine practicienii fără credibilitate. Profesorul Cho recomandă, de asemenea, înființarea unei asociații legale cu puteri de autoreglementare, similar Ordinului Jogye din budism, și implementarea unui program de pregătire etică înainte ca cineva să devină șaman.

Pe fondul acestor propuneri, devine clar că industria șamanismului din Coreea de Sud se află într-un punct critic: între tradiție, credință și nevoia stringentă de responsabilitate și transparență.