Există seri în care nu mergi doar la un eveniment gastronomic, ci la o întâlnire cu o cultură. Seri în care o farfurie cu tteokbokki îți poate aminti de o scriitoare dispărută prea devreme, de o poveste nespusă sau de propriile tale lupte. Așa a fost atmosfera la demonstrațiile culinare K-Food găzduite de Restaurantul Seoul — un spațiu care pare construit din dorul de Coreea și din bucuria de a o împărtăși și altora.

Tteokbokki – mâncare de copii, mâncare de fete, mâncare de… viață

Apoi am auzit cuvântul care mi-a atins un nerv sensibil: tteokbokki. Mâncarea fetelor, cum ne povestea organizatorul. Un preparat pe care coreencele îl mănâncă încă de la grădiniță. Tot aseară am aflat că există și o variantă nepicantă de tteokbokki, doar că, aceea nu este populară în rândul coreenilor.

Și inevitabil m-am gândit la Bae Sehee și la „Vreau să mor, dar să mănânc tteokbokki”, acel titlu care m-a urmărit mult timp. M-am întrebat iar — ca de fiecare dată — ce o lega atât de profund de această mâncare. De ce, în pragul durerilor, se întorcea la un preparat al copilăriei?

Stând acolo, privind cum bulgării de orez se înmoaie în sosul dens de gochujang și având șansa să și degust preparatul, am înțeles o metaforă pe care doar mâncarea ți-o poate șopti: tteokbokki nu e doar picant și lipicios. E gumat. Rezistent.

Îl mesteci și ai impresia că nu se lasă, asemenea problemelor vieții. Cu cât le mesteci mai mult, cu atât par mai greu de înghițit. Dar, într-un final, o faci. Apoi le lași în seama „acidului gastric” — metaforic vorbind, acea nepăsare sănătoasă pe care românii o rezumă atât de poetic prin „mă fac că plouă”.

Poate că Bae asta simțea: că în tteokbokki se ascunde o lecție. Una despre reziliență. Despre a continua să mesteci viața chiar și atunci când „îți ia sufletul foc.” (metaforic vorbind).

Bulgogi și întâlnirea dintre două popoare care iubesc usturoiul

Dacă tteokbokki a fost momentul emoției, bulgogi a fost momentul revelației culturale. Preparatul tradițional, dulceag, marinat cu grijă, este — după cum ne-a spus organizatorul— „mâncarea pe care o cer europenii cel mai des când ajung în Coreea”. Și asta cred că se datorează în mare parte faptului că este un preparat nepicant.

Apoi, a urmat o discuție interesantă despre…. usturoi.

„Am fost surprins să văd, că voi, românii, la aproape orice masă mâncați usturoi. Și noi în Coreea folosim usturoiul destul de des. Am putea spune că aveam încă un lucru în comun.”

Mărturisirea aceasta m-a făcut să zâmbesc. Două națiuni aflate la mii de kilometri, două culturi diferite — și totuși unite de un ingredient atât de simplu și atât de intens. România și Coreea se întâlnesc în usturoi, într-o aromă care nu minte și nu se ascunde. Ce poate fi mai frumos?

Și dacă pe organizator l-a fascinat usturoiul…noi, românii am rămas puțin interziși când am văzut că în bulgogi se pune o linguriță de zahăr alb și una de zahăr brun. Așa că povestea „Sarea-n bucate” ajunge să fie un mit…pentru că și mâncarea în care se pune zahăr (cu măsură) are gust și e comestibilă.

Când gustul devine poveste

La finalul serii am realizat că nu am asistat doar la o demonstrație culinară. Am gustat identități, povești, nostalgii. Mi s-au trezit amintiri literare, mi s-au așezat gânduri noi despre perseverență și despre felul în care fiecare cultură își pune filozofia în mâncare.

Ieri nu am gustat doar tteokbokki și bulgogi. „Am gustat” o felie din Coreea. Și am înțeles că gastronomia poate spune ceea ce uneori cuvintele nu reușesc.

Și dacă v-am stârnit curiozitatea, mai jos vă las un link cu detalii ce vă pot fi utile în cazul în care vreți și voi să fiți martorii unei astfel de experiențe.