Cuvintele ei au salvat mii de oameni. Dar pe ea, nimeni.

La doar 35 de ani, scriitoarea sud-coreeană Baek Se-hee, autoarea volumului devenit fenomen mondial „Vreau să mor, dar vreau să mănânc tteokbokki”, s-a stins.

Presa o numește acum „eroina care a salvat cinci vieți”, după ce familia a decis să-i doneze organele, în timp ce adevărata cauză a morții rămâne într-un con de umbră. „Gurile rele” susțin că scriitoarea ar fi cedat în lupta cu depresia — dar nimeni nu știe cu certitudine ce s-a întâmplat.

Și poate tocmai aici e tragedia: că am lăsat-o să moară fără să înțelegem cât de mult a strigat după ajutor.

O moarte care zguduie Coreea și lumea literară

Baek Se-hee nu era doar o scriitoare. Era o voce a unei generații întregi care suferă în tăcere, într-o societate obsedată de succes, de imagine și de perfecțiune.

Prin cărțile sale, Baek, a vorbit deschis despre depresie, anxietate, neputință și dorința de vindecare – teme aproape tabu în Coreea de Sud, țară care ocupă una dintre primele poziții din lume la capitolul sinucideri.

Volumele ei s-au vândut în milioane de exemplare și au fost traduse în peste 25 de limbi.
A devenit un simbol global al sincerității și al luptei interioare, o femeie care a avut curajul să spună cu voce tare ce alții ascund sub tăcere.

Dar în spatele zâmbetelor din interviuri și al succesului editorial, depresia n-a dispărut.
A continuat să o macine în tăcere.

Un testament ascuns printre rânduri

Al doilea volum, „Vreau să mor, dar tot vreau să mănânc tteokbokki”, pare, retrospectiv, o confesiune finală. Printre dialoguri cu psihiatrul și reflecții amare, se simte fragilitatea unei femei care a încercat din răsputeri să trăiască.

Ea scrie:

„Îmi doresc să trăiesc într-o lume unde oamenii care suferă sufletește pot merge la spital la fel de firesc cum merg la doctor pentru o durere fizică.”

Un gând simplu, dar dureros de adevărat. Pentru că nici Coreea, nici lumea, nu a ajuns încă acolo.

Coreea o numește „salvatoare”. Dar ea a murit nesalvată.

Coreea de Sud se mândrește cu tehnologia, disciplina și succesul global. Dar în spatele acestor cifre se ascunde o realitate crudă: o societate care se prăbușește sub propria presiune.

Baek Se-hee nu este un caz izolat. Este imaginea unei lumi în care vulnerabilitatea e privită ca o vină, iar depresia – ca un moft. Iar acum, sistemul care n-a știut s-o salveze o ridică la rang de eroină.

Ipocrizie pură. Aplaudăm donarea organelor, dar ignorăm zecile de mii de oameni care trăiesc, zi de zi, pe marginea prăpastiei. Îi comemorăm pe cei pierduți, dar nu-i ascultăm pe cei vii.

Depresia nu e o modă. E o boală care ucide tăcut.

Depresia nu se tratează cu zâmbete forțate, cu „fii pozitiv” sau cu postări motivaționale.
Nu dispare cu faima, cu banii sau cu aplauzele.

Se vindecă doar când nu mai ești singur. Când cineva te ascultă, fără să te judece.
Când societatea nu te face să te simți defect pentru că suferi.

Baek Se-hee nu a fost salvată de terapie, de cărțile ei sau de succes. Pentru că depresia nu se teme de glorie. Se teme doar de empatie.

O lecție pentru noi toți: ascultați înainte să fie prea târziu!

Coreea n-a știut s-o salveze. Dar nici noi, românii, nu suntem mai buni. Avem aceeași cultură a tăcerii, același reflex de a spune „lasă că trece”, de parcă durerea sufletului ar fi o simplă răceală.

Nu trece. Se ascunde. Se adâncește. Și ucide.

Este timpul ca sănătatea mintală să devină prioritate, nu slogan. Să existe mai mult sprijin, mai puțină rușine. Să putem merge la psiholog fără să fim etichetați. Pentru că uneori, un simplu „ești bine?” spus la timp poate salva o viață.

Cine îi salvează pe cei care ne salvează?

Baek Se-hee a salvat vieți prin cuvinte, înainte de a salva cinci oameni prin donarea de organe. A vorbit despre depresie când alții tăceau. A dat o voce celor pierduți între durere și speranță.

Dar pe ea cine a ascultat-o cu adevărat? Cine a fost acolo când s-a prăbușit? Să nu o transformăm într-un citat motivațional sau într-o imagine virală. Să o transformăm într-o schimbare reală.

Pentru că fiecare Baek Se-hee pierdută e o dovadă că sistemul, societatea și tăcerea noastră eșuează.

Și întrebarea mea rămâne mai vie ca oricând: Cine îi salvează pe cei care ne salvează?