Avem Ministru de Externe și… e de Externe cu totul. Când românii din diaspora cer sprijin, primesc 20 de minute și râsete. Dacă nu ar fi de plâns, aș râde, dar e de plâns… Sau ambele, ca în basmele noastre românești: «plângea cu un ochi și râdea cu celălalt». Doamna Țoiu le-a bifat pe ambele – românii au plâns, dânsa a râs. Iar eu acum nu știu dacă să fac pamflet sau nu?!

Ce s-a întâmplat, de fapt, la Berlin?

Români veniți de la sute de kilometri pentru a discuta cu ministrul lor de Externe. Oameni care nu cer favoare – cer soluții. Cer să fie ascultați. Cer să fie tratați ca cetățeni, nu ca musafiri nepoftiți. Întâlnirea trebuia să dureze 30 de minute. Au primit 20. Și, în loc de empatie…ignoranță totală.

Scrisoarea unei românce – refuzată. Nu pentru conținut, ci pentru că… era prea „greu de gestionat”. La propriu. Nici măcar gestul de a o lua și a o pasa unui consilier nu a fost bifat.

Ba mai mult, oamenii au început să-l laude pe Ciolacu: „…măcar ăla a avut diplomația să ne lase să ne descărcăm!”

Asta spune totul despre cum funcționează relația dintre statul român și cetățenii săi din afara granițelor.

Netflix, nu te mai chinui: România îți dă scenarii în direct

Doamna ministru părea mai interesată să nu rateze următorul episod la Netflix decât să mai acorde încă 10 minute unor oameni veniți după un drum de 8-9 ore. Poate n-a avut timp să-și bea cafeaua. Poate era prea obosită pentru a purta un astfel de dialog. Sau poate, pur și simplu, îi era incomod să asculte reproșuri, nu aplauze.

Cert e că n-a existat nici cea mai mică intenție de dialog real. Doar a bifat prezența și a plecat.

Problema nu e doar Oana Țoiu. E un sistem întreținut de nepăsare

Românii din diaspora nu sunt o masă abstractă de votanți. Sunt oameni care contribuie constant la economia României, care susțin familii, care vor să rămână conectați la identitatea lor. Nu cer mult: cer respect. Cer să fie tratați ca români.

Dar când funcția bate empatia și imaginea bate realitatea, ajungem aici: miniștri care vin, râd, pleacă și lasă în urmă benzină arsă degeaba și promisiuni de carton (dacă ajung să le facă și pe astea)

A fi ministru de Externe nu înseamnă să fii extern față de popor!

Un ministru de Externe nu e doar un diplomat în fața străinilor. E și un reprezentant al milioanelor de români care trăiesc în afara țării. Dacă nu le poți oferi răbdare, dacă nu le poți lua o scrisoare, dacă nu-i poți asculta… atunci de ce mai mergi la ei?

Doar ca să te fotografiezi cu steagul României în fundal și să te întorci cu impresia că „ți-ai făcut treaba”?

Când râsul doare mai tare decât plânsul

Oana Țoiu a râs. Atât. A fost tot ce a oferit. Un râs care a înlocuit empatia. Un râs care a anulat orice urmă de dialog. Un râs care, pentru mulți dintre cei prezenți, a fost mai dureros decât orice refuz administrativ.

A fost un moment care putea conta. A fost ratat.

Să fii ministru la Externe înseamnă, în primul rând, să nu fii extern față de poporul tău. Să înțelegi că un român din Berlin are aceeași valoare ca un român din București. Că timpul, nevoile și speranțele lui nu sunt de „categoria B”.

Dar poate că așa e la noi: unii lucrează pentru stat, iar alții doar pentru imagine.