În lumea grăbită și neliniștită de astăzi, în care mulți se îndoiesc că mai există sfințenie autentică, viața și lucrarea Sfântului Paisie Aghioritul vin ca o mărturie vie că minunile nu au încetat. Ba mai mult, ele se petrec chiar sub ochii noștri, în taină, acolo unde dragostea se face jertfă, iar rugăciunea rupe granițele timpului și spațiului.

Pe 12 iulie, Biserica Ortodoxă îl pomenește pe acest mare luminător al vremurilor de pe urmă, un sfânt al zilelor noastre, al cărui har a uimit și a întărit mii de suflete. Iar una dintre cele mai tulburătoare mărturii despre viața sa ne vine chiar din Sfântul Munte Athos, de la Părintele Arhimandrit Efrem, starețul Mănăstirii Vatopedu.

Dragostea care „ardea” din inimă și ajungea la capătul lumii

Sfântul Paisie nu avea nevoie de avion sau pașaport pentru a ajunge în America, Australia sau Cipru. Harul lui Dumnezeu îl „teleporta” în duh – acolo unde durerea era mai adâncă, unde o familie era pe cale să se destrame, unde un copil bolnav aștepta o minune.

„Mă rog în chilia mea și, în duh, ajung în Sidney, în Monaco, în spitale… Îi însemnez cu Semnul Crucii și se liniștesc”, i-a mărturisit Cuviosul Paisie părintelui Efrem. Era un dar pe care nu-l putea explica omenește. Un dar ce izvorăște din dragostea totală, din jertfa de sine – așa cum numai sfinții pot trăi.

O viață închinată rugăciunii și durerii altora

Născut la 25 iulie 1924 în Capadocia, și botezat de Sfântul Arsenie, Paisie a crescut cu dor de Dumnezeu încă de mic. A fost tâmplar, soldat, apoi monah – mereu cu sufletul înflăcărat de iubirea divină. A trăit în mănăstirile din Sfântul Munte, dar era, nevăzut, și în casele oamenilor obișnuiți. Nu conta că era în Grecia, că altcineva era în Australia. Dragostea lui era mai rapidă decât orice tehnologie – căci nu avea nevoie de fire sau internet, ci doar de rugăciune.

Mărturisea cu smerenie că, după anul 1974, dragostea lui pentru Dumnezeu s-a preschimbat în dragoste pentru oameni. O dragoste care „îl topea” și îl făcea să sufere pentru fiecare om rănit, singur sau bolnav. „Inima mea se face tocătură, văzând suferințele lumii”, scria el în volumul „Cu durere și dragoste pentru omul contemporan”.

O jertfă tainică și neîntreruptă pentru lume

Mulți dintre cei care l-au cunoscut spun că Sfântul Paisie era deja „din altă lume” încă din timpul vieții. Nu pentru că se izola, ci pentru că trăia la o altă adâncime – una duhovnicească, în care omul devine pod între cer și pământ. Această „teleportare” a lui nu era science-fiction, ci o lucrare mistică a harului: prezența nevăzută, dar reală, lângă cei care aveau nevoie de o cruce pe frunte și de o mângâiere în suflet.

Părintele Efrem mărturisește că Sfântul Paisie i-a spus:

„Dacă aș povesti lumii ce se întâmplă, m-ar crede nebun… Dar aceasta e realitatea. Dumnezeu mă trimite acolo unde durerea e mai mare.”

Credința în minuni – răspunsul unei lumi rănite

Articolul de față nu vrea doar să spună o poveste frumoasă. Vrea să-ți amintească ție, cititorule, că Dumnezeu nu a plecat din lume. Că și azi, în 2025, El lucrează prin sfinți, prin rugăciune, prin acei oameni care trăiesc „cu durere și dragoste”.

Într-o vreme în care ne pierdem în zgomot și frică, viața Sfântului Paisie ne învață că rugăciunea este teleportarea inimii către Dumnezeu și către ceilalți. Și că, dacă ne lăsăm inima să bată în ritmul dragostei lui Hristos, putem și noi să fim, nevăzut, alături de cel aflat în suferință.

: