În această lună, în ziua a cincea, pomenirea Cuviosului și de Dumnezeu purtătorului Părintelui nostru Atanasie cel din Aton, și cei împreună cu dânsul, șase ucenici ai lui.

Acest luceafăr strălucind pe firmamentul Sfinților Părinți s-a născut prin anul 930 la Trapezunt, din părinți de bun neam și fu numit Avramie la Sfântul Botez. Rămas orfan de mamă și de tata la puțin timp după nașterea sa, a fost primit de o rudă a mamei sale, soția unuia dintre notabilii Trapezuntului.

Când era copil, nu era atras de jocuri galagioase, ci își conducea mai degrabă prietenii în pădure sau în apropierea unei peșteri și juca rolul de egumen. Progresele rapide pe care le făcea în studiile sale îi atrăgeau admirația celor apropiați și, abia ajuns la vârsta adolescenței, fu remarcat de un înalt funcționar imperial în misiune în acel oraș, care se atașa de el și îl lua cu el la Constantinopol. Primit în casa conducătorului militar Zefinezer (acesta din urmă era ruda cu cei din familia Foca și din familia Maleinos. Fiul său se căsătorise cu verișoara și prietena din copilărie a lui Atanasie), el își continua studiile sub îndrumarea unui învățător remarcabil, Atanasie, și chiar fu avansat curând ca profesor adjunct, în ciuda vârstei sale tinere.

Elevii veneau din toate părțile la Avramie, iar alții părăseau școala învățătorului său, nu numai din cauza științei lui și capacităților de a-i învăța pe ceilalți, ci mai ales pentru amabilitatea lui, viața sa sfântă și aspectul său dumnezeiesc. Împăratul Constantin VII Porfirogenetul îl transferă într-o altă instituție de învățământ, dar cum discipolii se atașau de el mai abitir decât iedera de stejar, pentru a nu fi cauza unui scandal și a rivalității cu fostul său învățător, Avramie – căruia îi era rușine de laude – se hotărî să renunțe la cariera de profesor și cu ea la toate grijile secolului.

Revenit la Constantinopol, după un sejur de trei ani în regiunea Marii Egee, în compania conducătorului militar, acesta îi făcu cunoștință cu ruda lui, Sfântul Mihai Maleinos (cf. 12 iulie), egumenul Lavrei de la Muntele Kyminas, care era bine cunoscut de toți oamenii de vază. Cucerit de acest om dumnezeiesc, tânărul îi dezvălui dorința sa de a îmbrățișa viața monahală. Spre sfârșitul discuției, se prezenta la Sfântul Mihai nepotul său, Nichifor Foca, pe atunci conducător militar al Anatoliilor, care nutri imediat o mare afecțiune, amestecată cu admirație, pentru Avramie.

Acesta, găsindu-și tatăl spiritual așa cum și-l dorea inima sa, îl urma pe Sfântul Mihai la Muntele Kyminas, unde primi curând Schima cea mică sub numele de Atanasie. Bătrânul, dându-și seama că tânărul său discipol era deja înaintat în practica ascezei și dorind să facă din el un ostaș al lui Hristos, calit în taina supunerii, îi refuză îngăduința de a mânca o dată pe săptămână, permițându-i să o facă o dată la trei zile și îi porunci să doarmă pe o rogojină și nu pe un scaun, așa cum obişnuia. Atanasie, care fu însărcinat în calitate de copist și de ajutor de paracliser, se supunea fără cârtire la tot ceea ce se împotrivea voinței sale, într-atât încât ceilalți discipoli de o seamă cu el îl numeau “fiul ascultării”. Dovedi un asemenea zel încât în mai puțin de patru ani ajunse la curăția minții și, înzestrat de Dumnezeu cu arvuna contemplatiei, fu socotit demn de a trece la stadiul isihiei. Mihai îi permise să se retragă într-o chilie de sihastru, la în jur de o milă de mănăstire, să se hrănească doar cu pâine uscată și apă, o dată la două zile, și să-și petreacă întreaga noapte în priveghere. Astfel retras, îl găsi Nichifor Foca, în vizită la Kyminas, când veni să-l vadă și îi dezvălui intenția sa de a deveni călugăr în compania lui, imediat ce împrejurările o vor permite.

Între timp, Nichifor Foca primise deja titlul de chef al armatei și îl căuta peste tot pe Atanasie. El scrise chiar judecătorului din Tesalonic, cerându-i să ancheteze la Muntele Athos. Acesta se adresa protosinghelului Ștefan, care îi răspunse că nu avea cunoștință de existența acestui călugăr. În ziua Nașterii Domnului, cu ocazia privegherii la care erau adunați toți atoniții în micuța biserică Protaton din Karyes, protosinghelul recunoscu în alura plină de noblețe a tânărului Barnaba pe călugărul care îi fusese descris și îi porunci să citească predica Sfântului Grigorie Teologul. Atanasie începu să îngâne ca un copil, dar protosinghelul îi porunci să citească “așa cum știa”; nemaiputând să se ascundă, începu să citească în așa fel încât toți călugării venira să se prosterneze plini de admirație în fața lui. Cel mai de vază dintre ei, Paul din Xiropotamu (cf. 28 iulie) prezise că acela care venise mai târziu decât ei pe Munte avea să fie înaintea lor în Împărăția lui Dumnezeu și că toți călugării aveau să se supună lui. Protosinghelul îl lua deoparte pe Atanasie și, aflând adevărul, îi promise să nu-l trădeze și îi atribui o chilie singuratică, la trei stadii de Karyes, unde putea fără tulburare să stea de vorbă doar cu Dumnezeu. Acolo Sfântul își asigura existența copiind cărți și dovedi asemenea dexteritate în această activitate încât copia, cu o caligrafie elegantă și îngrijită, o Psaltire pe săptămână.

Totul părea să decurgă cât se poate de bine, când iată că sosise vestea încoronării lui Nichifor pe tronul imperial (963). Descumpănit în fața a ceea ce el considera că o trădare, Atanasie, sub pretextul unui drum la Constantinopol, se îmbarcă pe dată împreună cu trei discipoli. Dar abia îndepărtându-se de țărm, îl trimise pe unul dintre ei după suveran, cu o scrisoare anunțându-și demisia; îl încredință pe al doilea, Teodot, să ducă această veste Lavrei și împreună cu al treilea, Antonie, se îndreptă spre insula Cipru. Acolo se prezentară la mănăstirea “Preotilor”, dându-se drept pelerini care, renunțând să mai meargă până în Țara Sfântă, ocupată de saracini, voiau să trăiască în împrejurimi ca asceti. Bucuria lui Nichifor când îl întâmpină pe trimisul părintelui său spiritual se întunecă repede când îi citi scrisoarea și imediat ceru să fie căutat Atanasie. În acest timp, Lavra, lipsită de părintele său, cade în ruine, iar călugării orfani nu își putea găsi nici consolare, nici armonie.

Când cei doi fugari aflară că egumenul fusese informat că împăratul caută doi călugări corespunzând semnalmentelor lor, părăsira locurile unde se aflau. Vânturile îi împinseră până la litoralul Asiei Mici, lângă Attalia, iar Atanasie avu o viziune cu starea părăginita în care se afla Lavra și anunțându-i că sub conducerea lui i se predestina un viitor strălucit. Numai ce se hotărâseră să ia drumul întoarcerii că providența îi făcu să îl reîntâlnească pe Teodot, care era în drum spre Cipru în căutarea Sfântului ca să-l informeze de situația de la Athos. La întoarcerea sa în mănăstire, Atanasie fu primit de către călugări precum Hristos la Ierusalim, iar Lavra se trezi din nou la viață. La scurtă vreme Atanasie se duse la Constantinopol. Împăratul Nichifor, confuz, nu îndrăznea să-l primească în fastul în care o făcea de obicei și, îmbrăcat cât se poate de simplu, lua pe Sfânt deoparte, în camera sa, pentru a-și cere scuze și a-l convinge să rabde până când circumstanțele îi vor permite să-și țină promisiunea. Lui Atanasie îi revelase Dumnezeu că Nichifor avea să moară pe tron, așa că îl încuraja la dreptate și blândete, apoi își lua răvedere, având cu el un hrisov care acorda Lavrei titlul de Mănăstire Imperială, cu o rentă anuală considerabilă și îi ceda mănăstirea Sfântul Andrei din Peristera în regiunea Tesalonic, ca anexă metoc (această mănăstire fusese creată în secolul anterior de către Sfântul Eftimie cel Tânăr – cf. 15 octombrie. După unii, Jean Tzimiskis e cel care dăruie această mănăstire Marii Lavre).

Întors la Athos, Sfântul preluă din nou conducerea lucrărilor. În cursul amenajării portului, fu grav rănit la picior și trebui să rămână la pat trei ani, dar profită de această imobilizare pentru a se consacra mai mult lui Dumnezeu și conducerii spirituale a fraților.

La moartea lui Nichifor Foca, asasinat de Jean Tzimiskis care urca pe tron (969-976), cum noul suveran nu-l agrea prea mult pe Sfânt din cauza atașamentului său pentru suveranul precedent, unii dintre sihaștrii atoniți, oameni simpli legați de vechiul lor mod de viață, îl acuzară pe Atanasie că transformă Sfântul Munte într-un loc monden prin construcțiile sale, plantațiile și constituirea unei mari mănăstiri. Împăratul îl convocă pe Atanasie la Constantinopol, dar Sfântul își lăsă asupra lui o amprentă atât de puternică încât Tzimiskis își schimbă complet atitudinea și îi dublează renta printr-un hrisov. Apoi îl trimise la Athos pe Eftimie din Studion, cu misiunea de a calma conflictul provocat de diavol și pentru a da Sfântului Munte prima sa organizare oficială (972). [Actul, numit “Tragos”, semnat de împărat, Atanasie și 57 de egumeni și călugări, care a atestat de această misiune, e păstrat la Karyes. Nu este expus, în prezența Sfintei Comunități, decât cu rare ocazii.] Din acel moment, mănăstirile cenobitice au înlocuit chiliile (atunci fura construite printre altele mănăstirile Vatoped, Iviron și Dochiariu), iar sihaștrii se reconciliară cu cenobiții făcând între ei schimburi de bunuri: unii ofereau cenobiților grija lor pentru isihie și pentru rugăciunea neîncetată, ceilalți procurau sihaștrilor ordinea și armonia sub diriguirea egumenului, plasat în centrul comunității precum chipul lui Hristos.

Și chiar pustnici renumiți, precum preafericitul Nichifor cel Gol (în urma unei revelații a Sfântului Fantin, ei au plecat împreună din Calabria, cf. 30 august. La moartea sa, din trupul lui Nichifor a curs mir. Nu este menționat în sinaxare, dar este în orice caz diferit de Nichifor menționat la 4 mai), preferau să renunțe la austeritatea lor pentru a se bucura de învățătura Sfântului Egumen și pentru a găsi desăvârșirea prin asceza umilinței și a ascultării.

Rugăciunea Sfântului era atât de puternică împotriva diavolilor încât aceștia din urmă înconjurau Muntele în mod nevăzut, fără a putea să se atingă de călugări, dar continuau să-l atace pe Atanasie. Într-o zi, ei ispitiră pe un călugăr neatent – care nu aprecia tensiunea ascetică a Sfântului – să atenteze la viața acestuia. El se duse noaptea la ușa chiliei Egumenului, dar îndata ce Atanasie ieși și îl îmbrățișă părintește, nefericitul lăsă să-i cadă sabia și, căzând la picioarele lui, își mărturisi intenția necurată. Sfântul îl iertă imediat și îi arătă de atunci o afecțiune mai mare decât celorlalți discipoli.

Comunitatea, mai întâi limitată de către împărat la 80 de călugări, ajunse la 120 la sfârșitul vieții lui Atanasie și ea nu încetă să crească (ea va număra 700 în secolul XI.). Sfântul rămânea însă pentru fiecare ca un părinte. Îi încuraja pe călugări să lucreze cu mâinile lor pentru a evita trândăvia, mama tuturor viciilor, și le dădea exemplul, fiind întâiul în lucrările cele mai dificile, care nu erau lipsite de cântul psalmilor și de sarea Cuvântului dumnezeiesc. Îi învăța că scopul vieții călugărești, în cenobie, rămânea același ca și pentru sihaștri: “a se pregăti pentru iluminare.”

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Lampadie.

Acest Sfânt din pruncie dându-se pe sine spre viața sihăstrească, și Duhului supunându-și trupul prin înfrânarea poftelor și prin dese rugăciuni, a strălucit ca soarele și a luminat pe cei ce erau întunecați cu demonice înșelăciuni. Și trăind, a făcut multe minuni, precum și după ce s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea nevoinței Sfântului Mucenic Vasile, și a celor împreună cu dânsul 70 de mucenici, ce au mărturisit în Schitopoli.

Tot în aceasta zi, pomenirea târnosirii bisericii Sfântului Mucenic Iulian, ce este lânga târg.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului noului cuvios Mucenic Chiprian, care în Constantinopol la anul 1679 de sabie s-a savârsit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.