În inima Seulului, într-o clădire care odinioară găzduia tortura și reducerea la tăcere vocile pro-democrație, s-a deschis recent Muzeul Național al Democrației Coreene.

Fosta clădire a Biroului de Interogare Anticomunist din Namyeong-dong a fost transformată într-un spațiu memorial care redă poveștile tulburătoare ale celor care au luptat pentru libertate în timpul regimurilor militare din anii ’70 și ’80.

Scrisorile durerii: Mărturiile celor care au pierdut totul

În mai 1984, Lee Kyung-eun, o femeie care și-a pierdut copilul nenăscut în urma unei agresiuni brutale din partea poliției, a scris un text emoționant către ființa pe care nu a apucat să o cunoască:

„Mă întreb dacă există un înger în ceruri care să te țină în brațe. Mami ar vrea să fie lângă tine chiar acum… Fratele tău mai mare strigă «Mami, mami» ori de câte ori nu sunt în preajma lui, dar pe tine nici măcar nu te-am auzit plângând.”

Această scrisoare sfâșietoare este expusă astăzi în muzeu, împreună cu mărturii și artefacte care documentează suferința și curajul celor persecutați de autoritățile vremii. Lee și soțul ei au fost atacați de polițiști în civil după ce au participat la un miting memorial dedicat victimelor revoltei din Gwangju. Agresiunea a fost atât de severă încât Lee a pierdut sarcina.

Namyeong-dong: locul unde speranța era înlănțuită

Clădirea muzeului a fost construită în 1976, sub pretextul interogării spionilor, și ulterior extinsă în 1983. Ascunsă sub denumirea de „Centru de Cercetare Marină”, aceasta a devenit epicentrul suprimării mișcărilor democratice, unde sute de studenți, activiști și jurnaliști au fost torturați.

Printre victimele cele mai cunoscute se numără Park Jong-chul, student în vârstă de 22 de ani, care a murit în ianuarie 1987 în urma torturii prin simularea înecului. Regimul a încercat să acopere moartea, susținând că „a respirat adânc” când a fost lovit, însă valul de indignare populară a catalizat Lupta pentru Democrație din iunie 1987, ce a condus la primele alegeri prezidențiale directe.

Profesorul Jo Jong-seop, martor al vremurilor, își amintește:

„Când a apărut vestea că Park murise, s-a produs o schimbare profundă în starea de spirit a publicului. Oamenii erau furioși. Namyeong-dong era, la acea vreme, un loc unde se putea decide viața sau moartea.”

Un muzeu al adevărului: camerele groazei și lecțiile istoriei

Muzeul este împărțit în două secțiuni: M1, deschisă publicului fără rezervare, și M2, care include camerele de interogare și necesită programare în avans. Aceasta din urmă include scene grafice de tortură și recreări autentice ale echipamentelor folosite de regimul militar.

Camera 509, păstrată intactă din anii 1980, este locul unde Park Jong-chul și-a găsit sfârșitul. Izolația fonică, ferestrele înguste și arhitectura labirintică erau gândite pentru a face tortura invizibilă și imposibil de scăpat. Studenți precum Kim Kyung-deok au fost profund marcați:

„Ghidul ne-a spus că nimeni nu a ieșit vreodată viu din acea cameră de investigații. A fost înfiorător să văd acel loc. Mă întrebam dacă aș fi avut curajul să fac același lucru în locul lor.”

Durerea transformată în memorie: scrisori, artefacte și reflecții

Expoziția cuprinde și obiecte donate de foști deținuți politici. Printre ele, scrisori emoționante precum cea a lui Yoon Young-gyu, care i-a transmis soției:

„Te rog să-l contactezi pe unchiul meu și să-i ceri să-ți ramburseze cei 2.500 de woni pe care îi datorăm croitorului. Nu-ți face griji. Spune-le copiilor că tatăl lor este la Seul și studiază.”

Pe 30 mai 1980, Kim Eui-ki, student la Universitatea Sogang, s-a sinucis, lăsând o ultimă scrisoare prin care îndemna la lupta pentru libertate:

„Suntem la o răscruce. Vom trăi în frică, precum câinii și sclavii? Sau vom privi spre cerul liber și vom cânta cântecul victoriei?”

Reflecțiile unei generații: democrația nu este garantată

Profesorul Cha Sung-uk, emoționat după vizită, a declarat:

„Îmi amintesc vag poveștile auzite în tinerețe, dar păreau departe, ireale. Credeam că democrația fusese deja câștigată. Astăzi, am înțeles cât sânge s-a vărsat pentru libertatea de care ne bucurăm.”

A încheiat cu un citat care rămâne imprimat în memoria fiecărui vizitator:

„Există un vers care spune: «Libertatea miroase a sânge». Vizitând acest memorial, am înțeles că acest miros este cât se poate de real.”

Muzeul Național al Democrației din Coreea nu este doar un loc de vizitat, ci un apel la conștiință. El amintește că democrația nu este un dat, ci o luptă continuă, plătită adesea cu cel mai dureros preț: viața.