Am fost în Israel. Îmi amintesc cum ghidul repeta aproape obsesiv: „Dumnezeul vostru…”

Ca și cum Dumnezeu S-ar fi împărțit între granițe, popoare sau confesiuni. Ca și cum Iisus, Fiul Mariei, nu S-ar fi născut chiar acolo, în pământul lor, și nu ar fi rostit pentru toți, cei ce au vrut să audă, rugăciunea: „Tatăl nostru”. Căci așa ne-a spus să ne rugăm.

Îmi mai amintesc și altceva: la aeroportul Ben-Gurion din Tel Aviv, am fost privită cu suspiciune doar pentru că nu știam cum să-mi scanez pașaportul. M-am simțit umilită, deși nu greșisem cu nimic. Veneam dintr-o țară unde acea tehnologie nu era încă răspândită. Și m-am întrebat atunci: Unde s-a pierdut compasiunea? Unde este respectul între oameni?

Și totuși, România, cu toate imperfecțiunile ei, poartă chipul iubirii lui Hristos. Din adâncul inimii simt nevoia să spun — nu doar Israelului, ci tuturor celor care privesc cu sinceritate spre cer:

Dumnezeul nostru nu este Dumnezeul răzbunării. Nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu!

El nu a cerut suferință și moarte, ci a spus:

„Fericiți făcătorii de pace, căci aceia fii lui Dumnezeu se vor chema.”

Sângele celor nevinovați — fie din Gaza, Iran, Israel, Ucraina sau Rusia — strigă la Dumnezeu. Viețile omenești nu sunt cifre. Sunt suflete. Și fiecare durere are o poveste.

Iisus, adevăratul Mesia, a murit cu mâinile străpunse, nu cu mâinile pe trăgaci.
Și chiar dacă uneori închidem ochii sau ne lepădăm de iubire, faptele, cuvintele și acțiunile noastre vor rămâne ca răspuns etern în fața Lui.

Israel nu este „buricul pământului”. Este fratele nostru. Și, ca între frați, dreptatea trebuie să ne doară pe toți, nu doar pe unii. Acolo unde suferă omul, acolo trebuie să se înmulțească rugăciunea — ca Dumnezeu să se milostivească. Dar cum să cerem milă, dacă noi n-avem milă?

Respect Legea care cere cinstirea memoriei victimelor Holocaustului — așa cum trebuie să respectăm memoria tuturor victimelor, indiferent de etnie sau religie. Dar la Buzău, de pildă, cimitirul evreiesc e în ruină. Respectul nu poate fi selectiv. Trebuie să fie deplin, viu, real.

Musulmanii din Gaza, din Iran, din alte colțuri ale lumii — nu sunt doar un titlu pe o burtieră de știri. Sunt oameni. Am cunoscut musulmani care, cu smerenie, m-au binecuvântat în Numele lui Iisus Hristos. Cum să nu-i văd ca pe frați în umanitate?
Cum să nu respect credința lor sinceră, când ei o respectă pe a mea?

Maria, Mama Domnului, este o punte între credințe. Este iubită și în creștinism, și în islam.
Nu este acesta un semn divin că, dincolo de dogme, există o cale comună spre iubire?
Ea însăși a spus: „De acum mă vor ferici toate neamurile, pentru că mi-a făcut mie mărire Cel Preaînalt, și Sfânt este Numele Lui.”

Un mesaj primit recent din Iran mi-a întărit acest sentiment:

„Îți mulțumesc din suflet pentru mesajul tău plin de compasiune și solidaritate. Aici, în Iran, trăim vremuri întunecate. Sunt atacate cartiere, case cu familii și copii, nu doar obiective politice. Frica, durerea și neputința sunt copleșitoare.

Respect profund curajul tău de a vorbi din iubire, nu dintr-un crez politic.
Da, Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al iubirii, nu al distrugerii.
Și Maria, mama lui Iisus, e o punte între noi. Cuvintele tale despre ea m-au atins profund.”

Împărăția Cerurilor nu este un club privat.

Nu este a unui singur popor. Nu este rezervată unei singure religii.
Este pentru toți: pentru cel care a hrănit un flămând. A cercetat un bolnav. A primit un străin. Pentru cel care iubește.

Știu că unii mă vor judeca pentru aceste cuvinte.
Dar în fața lui Hristos voi spune că am vorbit pentru cei care suferă.
Pentru cei care mai pot iubi. Pentru cei care nu pot rămâne indiferenți.

Israel, ești fratele nostru. Te chem la pace. Nu la slăbiciune, ci la curajul de a iubi.
Hristos a venit deja. El este Calea, Adevărul și Viața. Și a spus: „Fericiți cei milostivi, căci aceia se vor milui.”

Să fim oameni. Aceasta ni s-a cerut în primul rând. Nu să plângem pe unii și să-i uităm pe ceilalți. Nu să arătăm cu degetul. Ci toate inimile noastre să bată ca una — ca și cum am avea un singur Tată, chiar dacă ne despart confesiunile, ne unesc omenia, respectul și iubirea de aproapele.

Notă personală: Textul de mai sus nu este un discurs politic și nu are pretenția de analiză geopolitică. Este o reflecție profundă, izvorâtă din experiență personală, credință și durerea reală pentru suferința celor nevinovați — oriunde s-ar afla ei. Scriu ca om, nu ca ideolog. Ca fiică a unei credințe care mă învață să iubesc, nu să urăsc.