Dimineața, în liniștea aceea adâncă ce precede vuietul unei zile întregi. Sau seara, când casa tace și sufletul își caută odihna. În momente de rugăciune, în clipe de pace sau atunci când inima e apăsată. Tămâiem.

Un gest vechi, simplu, dar atât de încărcat de sens. Tămâiem nu ca să „nu se întâmple ceva rău”, nu din teamă, nu ca pe un act de magie transmis din bătrâni, ci pentru că în acel fum lin se înalță ceva nevăzut, dar real: rugăciunea noastră.

Tămâia nu este doar fum. Este simbolul sufletului care se ridică spre Dumnezeu. Așa cum fumul urcă, se împletește cu văzduhul și dispare în înalt, tot așa se înalță și ruga inimii. Tămâia face văzut nevăzutul: dorința de a ne apropia de Cer.

În biserică, preotul tămâiază Altarul, icoanele, pe cei prezenți. Nu „ca să alunge duhurile”, ci ca să cinstească: prezența lui Dumnezeu, sfințenia locului, chipurile celor care, prin Botez, au devenit fii ai Luminii. Este un gest de recunoaștere a sacralității.

Asemenea, acasă, când tămâiem în fața icoanei, nu facem o vrajă. Nu gonim spirite, ci aducem aminte că acel colț cu icoane este o mică biserică. Că locuința noastră, oricât de simplă, este un cămin al lui Hristos. Tămâiem ca să chemăm pacea, nu ca să alungăm frica.

Este important să ne amintim: Dumnezeu ne ascultă rugăciunile făcute din sinceritate, dar le prețuiește și mai mult pe cele rostite din iubire și recunoștință. Să nu tămâiem doar când ne e greu. Să o facem și în bucurie, și în mulțumire.

Tămâiați nu ca să „nu se întâmple ceva”, ci ca să se întâmple ceva sfânt: o liniște care coboară în suflet, o clipă de apropiere de Dumnezeu, o minune mică, tainică, dar reală.

Căci poate cel mai frumos lucru care se poate întâmpla atunci când ridici jertfă de tămâie în aer nu este că pleacă ceva din casa ta — ci că vine Cineva.

Tămâia nu alungă spirite. Tămâia cheamă Duhul Sfânt.

Sursa text: Parohia Gârlași – In și Cânepă Buzău