Când răul părea să domine lumea, o femeie din Roman a avut curajul să spună „nu” barbariei. Numele ei este Viorica Agarici – o eroină uitată a istoriei României, dar amintită în eternitate de cei pe care i-a salvat.

Un destin nobil într-o lume zbuciumată

Născută pe 24 februarie 1886 în Dămienești, județul Roman, într-o familie boierească de tradiție, Viorica Agarici a fost educată în spiritul valorilor umanității. A studiat la Paris, a vorbit fluent mai multe limbi străine și a fost, în anii interbelici, o figură activă în viața socială și culturală din Moldova.

După pierderea soțului și fiului mai mic, s-a dedicat complet cauzelor umanitare. A devenit președinta filialei locale a Societății Naționale de Cruce Roșie din Roman, funcție care avea să o transforme într-un simbol al curajului civic.

Iulie 1941 – Adevărul crud al istoriei românești

Contextul este unul tragic. După pogromul de la Iași (iunie 1941), în care mii de evrei au fost uciși sau deportați în condiții inumane, autoritățile române au organizat ceea ce s-a numit ulterior „trenurile morții”. Mii de evrei au fost urcați în vagoane de marfă, fără apă, fără mâncare, fără aer. Erau duși spre lagărele din Transnistria, iar pe drum, sute de cadavre rămâneau în vagoane.

Unul dintre aceste trenuri s-a oprit în gara Roman. Cei din vagoane țipau după apă. Aerul era otrăvit de mirosul morții. Oamenii mureau pe capete.

O femeie singură în fața unei armate

În miez de noapte, Viorica Agarici, trezită de zgomotele sinistre, a ieșit din casă și a mers la gară. S-a izbit de refuzul militarilor care păzeau trenul. Nu avea ordin. Nu avea voie. Nu era „politic corect”.

Dar ea nu a cerut voie. A ordonat. S-a impus. Și-a folosit statutul, dar mai ales autoritatea morală. Cu o forță rară, a convins soldații să deschidă vagoanele. A organizat rapid un punct de prim-ajutor, a adus apă, mâncare, medicamente. A înlăturat morții pentru a-i salva pe cei vii.

Timp de ore întregi, sub ochii celor care o condamnau în tăcere, a salvat zeci, poate sute de vieți. A devenit „nebuna evreilor” pentru antisemiții orașului, dar a rămas un înger al dreptății în ochii celor salvați.

Plătind prețul curajului

Gestul Vioricăi nu a rămas fără consecințe. Într-un climat profund antisemit și dictatorial, a fost forțată să demisioneze și s-a mutat la București. A trăit în discreție, fără să-și atribuie vreodată merite. Nu a cerut medalii. Nu a cerut statui.

Recunoaștere postumă

După decenii de uitare, în 1983, Institutul Yad Vashem din Ierusalim i-a acordat titlul de „Drept între Popoare” – cea mai înaltă distincție acordată neevreilor care au salvat evrei în timpul Holocaustului. Este una dintre cele doar 66 de persoane din România onorate cu acest titlu.

În gara din Roman, un bust și o placă memorială stau astăzi mărturie tăcută a unei fapte care a sfidat moartea.

Mai mult decât o poveste: o lecție

Povestea Vioricăi Agarici este o lecție de etică civică. Într-o lume în care tăcerea ucidea, ea a ales să vorbească. Să acționeze. Să pună viața celor marginalizați mai presus de conveniențe, frică sau politică.

Nu a fost doar o femeie curajoasă. A fost o conștiință vie a unei epoci mutilate.

Într-o epocă în care eroii sunt adesea ficțiuni mediatice, Viorica Agarici rămâne o figură reală, profund umană și necesară. Povestea ei nu este doar istorie – este o invitație la umanitate.