Și pentru că azi este Ziua Copilului, am zis să mă uit la o animație. Așa că am ales una coreeană, cu toate că eu, eram o fană înfocată anime (căci asta vedeam când eram mică, iar la sfârșit de săptămână mă trezeam cu noaptea-n cap doar pentru a mă uita la Pokémon, Digimon, Dragon Ball, Sailor Moon și altele), n-am cum să nu văd greșelile producției coreene.

Lungmetrajul animat să zicem că se deschide acceptabil, dar… în limba engleză. După vreo 5 minute am oprit să văd dacă nu cumva am rămas cu Netflix-ul pe engleză. Nu. Era pe coreeană. Din start un minus: e animație coreeană, nu un mix! Așa ceva nu găsești la anime-urile japoneze, cel puțin nu în deschiderea filmului/serialului animat.

Povestea? Plictisitoare și plină de clișee

Filmul aduce în centru o traumă din copilărie, pierderea mamei — un punct de plecare emoționant. Dar… asta nu face firul narativ să „explodeze”, să prindă profunzime sau să transmită ceva memorabil. Iar cum asta nu era de ajuns, au apărut și clișeele din k-drame: dăm peste „iubirea” vieții, fără să știm asta încă, tipul ne prinde de mână, ne promite că va repara un dispozitiv și apoi dispare misterios…

De regulă știți că nu dau spoilere, dar de ce v-am spus asta? Tocmai pentru a vă atrage atenția că animatorii au făcut o greșeală de începători: când personajul masculin aleargă, picioarele acestuia se mișcă ciudat. Nu e o mișcare naturală, ci mai degrabă o agitație de membre aruncate în aer. Mai mult, personajul pare că vine spre cameră, nu că pleacă — atât de anormală e acea mișcare. Stau să mă întreb… oare regizorul chiar nu a observat?

Design vizual: monoton și confuz

Un alt inconvenient: buzele tuturor personajelor au un tipar: pentru bărbați groase de două degete (toți au aceleași buze în acest film), pentru femei: subțiri (la toate la fel) De ce să ne complicăm? Coafurile personajelor principale dacă nu sunt privite cu atenție în anumite cadre – creează confuzie. Se pierde ușor identitatea vizuală, iar asta afectează ritmul narativ, ba mai mult, acele fire rebele de păr ale D-na Joo par a fi niște vene inestetice (în unele cadre).

Iar când scenariul pare să rămână fără replici, soluția e simplă: scene pe repede înainte, însoțite de muzică de fundal. Din când în când mai apare o replică, poate două, ca să nu pară complet lipsit de conținut.

Decor SF cu suflet lipsă

Povestea? Slabă. Firul narativ e vag și, da, cum spune și titlul, e vorba despre a fi „pierduți printre stele”. Filmul are o încadrare de vârstă 10+, dar sincer aș pune 12+, având în vedere că există câteva scene cu tentă mai matură. Da, copiii de azi știu multe, dar hai să nu exagerăm.

Mai apare o discrepanță: deși suntem în anul 2052, stilul de animație amintește de anii ’90. Poate că unii vor spune că e nostalgic, dar eu aș zice că pare pur și simplu învechit. Tehnologia și fundalurile digitale sunt interesante, dar când totul devine prea „tech”, parcă și oamenii, și sentimentele, devin de umplutură. Nimic nu reușește să se lege emoțional.

Sinopsis

D-na Joo este astronaut și visează să călătorească pe Marte. Însă, din cauza unei traume din copilărie, NASA îi propune o pauză. Întors în Coreea, îl întâlnește pe Jay. Cei doi vor încerca să se ajute reciproc, dar cât de ușor le va fi să se înțeleagă cu adevărat?

Animația se găsește pe Netflix, are o durată de 1 oră și 35 de minute. Eu nu vi-o recomand. Însă dacă aveți timp de „pierdut” și vreți să umblați „printre stele” – sau poate căutați ceva care să vă adoarmă – știți la ce să vă uitați.