În Vinerea Mare, Biserica face pomenirea Sfintelor, Mântuitoarelor și Înfricoșătoarelor Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos. Răstignirea nu era o practică obișnuită la evrei. Cu excepția unui episod consemnat în anul 87 î.Hr., când regele Alexandru Ianeu a crucificat 800 de locuitori ai Ierusalimului, această pedeapsă era aplicată, în Palestina, doar de către autoritățile romane.

Cel condamnat la moarte prin răstignire era dezbrăcat, biciuit și obligat să parcurgă drumul până la locul execuției purtând bară orizontală a crucii, legată de mâinile întinse. Sentința era rostită în public, de către conducătorul provinciei.

Din Sfânta Scriptură aflăm că, după ce a fost biciuit, Pilat și-a spălat mâinile în fața poporului și a rostit sentința. Mântuitorul Hristos a fost trimis spre locul răstignirii purtându-Și crucea.

Ajuns la locul execuției, brațul orizontal al crucii era fixat cu ajutorul cuielor de cel vertical, care fusese deja înfipt în pământ. Picioarele puteau fi sprijinite pe un suport, pentru a ușura durerile, dar și pentru a prelungi agonia. Alteori erau pironite direct pe stâlpul vertical, ușor îndoite, cu tălpile lipite de lemn. În vârful crucii se fixa o placă pe care era scrisă vina condamnatului. În cazul lui Hristos: „Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor”.

După moarte, trupul condamnatului putea fi aruncat într-o groapă comună, împreună cu instrumentele execuției, sau putea fi luat de cineva care se milostivea să-l îngroape.

Din Sfintele Evanghelii știm că Iosif din Arimateea, împreună cu Nicodim, L-au coborât pe Hristos de pe Cruce și L-au așezat într-un mormânt nou, săpat într-o grădină din apropiere.

Moartea biruită prin moarte

Moartea a intrat în lume odată cu păcatul și cu despărțirea omului de Dumnezeu. Din iubire față de oameni, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat și a primit moartea de bunăvoie, nu din curiozitate, ci pentru a o învinge. Părintele Dumitru Stăniloae spunea că Hristos a transformat moartea dintr-o trecere spre o stare degradată, într-un mijloc de biruință asupra ei.

Hristos nu era supus morții în mod firesc, pentru că era fără păcat și nu purta în Sine germenele morții. El nu a murit din cauze naturale, nu a fost atins de boală, ci a acceptat de bunăvoie cea mai grea moarte – moartea prin răstignire. Acceptarea suferinței de către Hristos naște în cei ce se unesc cu El o stare nouă: detașarea de cele lumești și iubirea autentică față de aproapele. Aceasta este puterea care ne ajută să biruim moartea.

Spre deosebire de noi, care îndurăm moartea pasiv, ca o consecință a păcatului, Hristos a întâmpinat-o cu o profundă conștientizare și voință de a o birui. În Canonul Pascal al Sfântului Ioan Damaschin se cântă: „Praznuim omorârea morții”.

La moartea Sa, Evangheliile ne spun că au avut loc semne miraculoase: catapeteasma templului s-a rupt, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat și multe trupuri ale celor adormiți au înviat.

Punerea în mormânt

De teamă ca trupurile răstigniților să nu rămână pe cruce în ziua Paștelui, iudeii au cerut permisiunea lui Pilat ca să le fie zdrobite fluierile picioarelor, pentru a grăbi moartea. Această metodă se practica pentru a pune capăt agoniei răstigniților. Soldații au zdrobit oasele celor doi tâlhari, dar când au ajuns la Hristos, au constatat că deja murise. Pentru a se convinge, un soldat I-a străpuns coasta cu sulița și îndată au ieșit sânge și apă.

Iosif din Arimateea și Nicodim au coborât Trupul Domnului, L-au uns cu aromate și L-au înfășurat într-un giulgiu. Pe cap I-au pus o mahramă, împlinind astfel rânduiala iudaică a înmormântării.

Evanghelistul Matei precizează că mormântul în care Hristos a fost pus aparținea lui Iosif, iar Ioan spune că era „un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat” (19, 41).

Iudeii au pecetluit piatra mormântului, dorind ca uitarea să-L acopere definitiv pe Cel ce zăcea acolo. Dar nu au putut opri nici coborârea Sa la iad, nici Învierea, nici răspândirea credinței creștine.

Mormântul lui Hristos rămâne gol. Nu mai este „loc de veci”. El vestește că și mormintele noastre vor rămâne goale.

Slujba Prohodului

Vinerea Mare este zi aliturgică – nu se săvârșește nicio Sfântă Liturghie. Momentul principal al acestei zile este scoaterea Sfântului Epitaf din altar și așezarea lui pe o masă în mijlocul bisericii. Prin această rânduială retrăim coborârea de pe Cruce a Mântuitorului și pregătirea Trupului Său pentru înmormântare.

Seara se cântă Prohodul Domnului, iar credincioșii, împreună cu preoții, înconjoară biserica purtând Sfântul Epitaf, simbol al Trupului lui Hristos. Această procesiune este o înmormântare simbolică a Domnului.

La final, Sfântul Epitaf este așezat pe Sfânta Masă din altar, unde rămâne până la sărbătoarea Înălțării Domnului. Această așezare simbolizează punerea în mormânt a Mântuitorului, în așteptarea biruinței Sale asupra morții.