În fiecare an, în Sâmbăta lui Lazăr, toate străzile României sunt inundate de pelerini ce vin să-l însoțească pe Mântuitorul Iisus Hristos pe drumul ce duce spre Ierusalim și poartă în mâini, fix așa cum zice troparul acestei zile: „stâlpări de biruință”, ramuri de finic sau salcie, iar Buzăul nu face excepție de la regulă, mai ales că ieri l-am sărbătorit pe unul dintre ocrotitorii Județului, Sfântul Mucenic Sava de la Buzău.

Am spus că străzile sunt inundate de pelerini și că îl însoțesc pe Mântuitor. Dar cum se poate una ca aceasta având în vedere că Hristos s-a înălțat la cer? Simplu. În mijlocul pelerinilor veghind din icoana ce îl întruchipează pe Hristos la Intrarea în Ierusalim, pe mânzul asinei, Hristos este în mijlocul nostru, purtat pe brațe de urmașii apostolilor, preoții.

Poate că explicația mea nu va lămuri pe toată lumea, dar scopul meu nu e să-i lămuresc, ci să le spun ce am trăit ieri.

E pentru a doua oară când iau parte la acest pelerinaj și trebuie să mărturisesc, deși cadrul e același, preoții sunt îmbrăcați în aceleași veșminte, icoana e la fel ca cea de anul trecut… tot timpul ceva mă surprinde.

Vremea a jucat un rol important în acest an. De dimineață părea că plouă, după a dat soarele, iar în timpul pelerinajului cerul părea că e în război: când soare, când nori negri de ploaie. Să vă spun gândul care mi-a trecut prin minte? Uite, parcă cerul se pregătește și el o dată cu noi, de Săptămâna Mare, Neagră sau cum vreți voi s-o mai numiți. Și el se bucură de Învierea lui Lazăr, de Intrarea triumfală a lui Hristos în Ierusalim, dar parcă vede mai departe și se întristează știind ce urmează să I se întâmple Mântuitorului.

Și în acest an, am avut oameni care de pe margine s-au bucurat în tăcere, ne-am filmat sau pozat ori ni s-au alăturat în drumul nostru spre Arhiepiscopie. La fel ca și în alți ani, orașul a fost acoperit de mireasma tămâiei.

Nici de această dată n-au lipsit copiii. Cumva, în fiecare an, Dumnezeu dorește să-i cheme și pe cei mici într-un mod ce poate nu e înțeles de toți participanții la această procesiune, dar care fac deliciul fotografilor și stârnesc un zâmbet în colțul gurii, chiar și preoților.

Pelerinajul rămâne același, traseul nu se schimbă, însă important e ca în noi să se schimbe ceva. Să se miște ceva… Nu e doar un lucru simbolic, e seva neamului nostru, e ceea ce ne-a unit și ne ține uniți, așa că după 40 de zile de post sau de mai puțin post ori de nepăsare, să avem totuși curajul să mergem cu Hristos în Ierusalim… și să nu rămânem la poartă, nici să strigăm să fie răstignit, ci, în tăcere, dar cu speranță, să-L urmăm pe Golgota, locul unde, așa cum zicea o postare de pe Facebook, iubirea a învins.