Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei” (Luca 1, 28). Înălțătoare cuvinte! Vorbe de suflet, rostite de însuși Arhanghelul Gavriil, care cuprind în ele însăși taina și măreția zilei de 25 de martie – Slăvitul Praznic al Bunei Vestiri, cea dintâi sărbătoare a Maicii Domnului menționată în documente.

Indiferent dacă postim ori ne asumăm această nevoință mai puțin, cât putem, esența acestei zile de bucurie rămâne aceeași: e ziua în care cerul se pleacă spre pământ, iar Arhanghelul i-a adus Fecioarei Maria vestea cea mai minunată din istoria creștinismului – Întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Am observat zilele trecute, mai ales în mediul online, că există voci care știu „deplasată” folosirea denumirilor vechi ale sărbătorilor, argumentând că tinerii nu le mai înțeleg, deoarece nu fac parte din limbajul cotidian. Alții susțin că vechile nume ale praznicelor importante ar trebui abandonate, deoarece ar avea legături cu tradiții pre-creștine sau obiceiuri populare care nu reflectă duhul Bisericii. Însă, realitatea este cu totul alta. De exemplu, unii dintre cititorii și urmăritorii noștri ne-au întrebat despre semnificația termenului „Blagoveștenia” în legătură cu sărbătoarea Bunei Vestiri. Prin urmare, am decis să lămurim acest aspect și să împărtășim alte câteva lucruri mai puțin cunoscute despre slăvitul praznic din ziua de 25 de martie.

Cea mai veche sărbătoare închinată Maicii Domnului

Temeiul scripturistic al sărbătorii Bunei Vestiri se află în primul capitol al Evangheliei după Luca. Aflăm aici că, la șase luni după zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul, Arhanghelul Gavriil a fost trimis de Dumnezeu în cetatea Nazaret din Galileea pentru a-i aduce Fecioarei Maria vestea cea mai minunată: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine.”

Buna Vestire este, de altfel, prima sărbătoare confirmată în documentele bisericești, dintre cele închinate Maicii Domnului. Renumitul liturgist român, părintele profesor Ene Braniște, menționează că Buna Vestire a fost introdusă la Roma de papa Leon al II-lea (681-683), având inițial denumirea de „Sărbătoarea așteptării Nașterii Domnului”. Data prăznuirii a variat de-a lungul timpului, fiind celebrată fie în ajunul Bobotezei (5 ianuarie), fie pe 18 decembrie în unele Biserici din Occident, precum cele din Spania și Milano. Abia în secolul al XI-lea, ziua de 25 martie a fost adoptată definitiv în Apus, iar ulterior și în Răsărit, stabilindu-se la nouă luni înainte de Nașterea Domnului, așa cum este sărbătorită până în prezent.

Indiferent de ziua în care cade, sărbătoarea Bunei Vestiri este marcată în calendarul ortodox cu dezlegarea la untdelemn, vin și pește, un simbol cu profunde semnificații în tradiția Bisericii. Această rânduială nu este recentă, datează din vechime, fiind menționată chiar în Tipicul cel Mare al Sfântului Sava cel Sfințit (439-532), de referință care reglementează slujbele și rânduielile bisericești pe întregul lor an liturgic.

Tipicul explică clar motivul acestor dezlegări: „Buna Vestire, în oricare dintre zilele Sfântului Post se va arăta și până la Duminica Floriilor de se va întâmpla, dezlegăm la pește și la vin. Și mâncăm o dată în zi, afară de sâmbătă și duminică. Mare, numai la vin.”

Prin urmare, această practică nu este o concesie modernă și nici o „indulgență” a Bisericii Ortodoxe, așa cum susțin unii, ci o rânduială stabilită cu aproape un mileniu și jumătate în urmă, care reflectă echilibrul între asceză și bucuria praznicului.

De ce „Blagoveștenie”?

În lumea satului românesc, această zi sfântă este cunoscută și sub numele de „Blagoveștenie”. Această denumire, păstrată cu sfințenie de-a lungul veacurilor până în zilele noastre, nu este nici învechită și nicio întâmplare, ci reflectă o profundă împletire a credinței ortodoxe cu limbajul și tradițiile moștenite din vechime.

„Blagoveștenie” este, de fapt, un termen slavon. Așa cum știm, în Evul Mediu, limba slavonă a jucat un rol esențial în viața religioasă și culturală a românilor, fiind utilizată ca limbă de cult și de cancelarie în Țările Române. Aceasta a pătruns odată cu creștinarea populației și cu influența venită din lumea slavă ortodoxă, în special din Bulgaria și Serbia. În lipsa unei tradiții scrise în limba română, slavona a devenit limba oficială a slujbelor bisericești, a actelor domnești și a primelor manuscrise religioase.

În biserici, toate textele liturgice – Evanghelia, Psaltirea, Mineiele, Ceaslovul – erau citite și cântate în slavonă. Aceasta era limba în care se rosteau rugăciunile, se scriau documentele bisericești și se redactau hrisovurile domnești. Pe măsură ce creștinismul ortodox se consolida pe teritoriul actual al României, slavona devenea nu doar limba clerului, ci și a culturii înalte, fiind utilizată în mănăstiri și în cancelariile domnești pentru redactarea documentelor oficiale. Astfel, sără multe dintre aceste realități istorice, denumirile religioase au fost transmise în lumea satului românesc în forma lor slavonă și s-au păstrat până în zilele noastre.

Revenind, din punct de vedere etimologic, cuvântul „Blagoveștenie” este format din două elemente: „blago”, care înseamnă „bun” sau „binecuvântat” și „vesti”, care înseamnă „veste” sau „anunț”. Astfel, „Blagoveștenie” înseamnă literalmente „Vestea cea Bună” sau „Buna Vestire”, referindu-se la momentul în care Arhanghelul Gavriil îi aduce Fecioarei Maria vestea nașterii Mântuitorului.

În lumea satului, faptul că Arhanghelul Gavriil i-a spus Maicii Domnului „Binecuvântată ești tu între femei!” a fost înțeles într-un sens profund: Binecuvântarea a fost percepută în tradiția populară ca o rostită asupra întregii lumi, asupra naturii și asupra fiecărui suflet care primește cu credință vestea mântuirii. Astfel, numele „Blagoveștenie”, care înseamnă „Vestea Binecuvântată”, reflectă nu doar vestea nașterii lui Hristos, ci și harul revărsat asupra Maicii Domnului și, prin ea, asupra întregii umanități.

Pentru țăranul român, fiecare sărbătoare avea o semnificație care depășea dimensiunea strict religioasă, fiind legată de mersul anotimpurilor și al vieții cotidiene. Blagoveștenia marca începutul primăverii, momentul în care natura reînvia, păsările începeau să cânte, iar omul primea sufletul prin post.

În popor, Blagoveștenia era considerată ziua în care „îngheață pământul și dezleagă glasul păsărilor”. Se spune că în această zi cucul cântă pentru prima dată în an, iar dacă cineva îl auzea, trebuia să aibă bani în buzunar, ca să-i meargă bine tot anul. De asemenea, se spune că zilele de după Blagoveștenie erau prielnice pentru a începe lucrările câmpului, fiind zile de bun augur pentru semănături și pentru gospodărie.

Deși începând cu secolul al XVII-lea, limba română a fost folosită tot mai mult în slujbele bisericești, influența slavonă a rămas puternică, în special în terminologia religioasă și în denumirile sărbătorilor din tradiția populară, cum este și cazul Blagoveșteniei. Astfel, chiar și după ce limba română a devenit limba oficială a cultului ortodox, multe comunități rurale au continuat să folosească denumirile vechi, transmise din generație în generație, păstrând astfel o moștenire lingvistică ce leagă trecutul ortodox al românilor de influențele historique ale lumii slave.

Astfel, Blagoveștenia nu este doar un simplu substantiv propriu moștenit din slavonă, ci un simbol al renașterii naturii și al binecuvântării lui Dumnezeu care însoțește comunitatea și familia de la un an la altul și… pe vecie. Este dovada că, în satul românesc, credința și tradiția au rămas neclintite, chiar și în fața modernității și a schimbărilor petrecute în societatea în care trăim.

Sursa: Bizanticons