Dintre cele patru posturi stabilite de Biserica Ortodoxă pe parcursul anului bisericesc – Postul Nașterii Domnului, Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, Postul Adormirii Maicii Domnului și Postul Învierii Domnului – doar ultimul este precedat de două duminici speciale de pregătire, cunoscute sub numele de „lăsatul secului”.

În prima dintre acestea, Duminica Înfricoșătoarei Judecăți, credincioșii renunță la carne, iar o săptămână mai târziu, în Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, se renunță și la celelalte alimente „de dulce”, intrând astfel în rânduiala deplină a postului.

Ne aflăm acum în Săptămâna Albă, cunoscută și sub denumirea de „săptămâna brânzei” sau „a untului”. Aceasta reprezintă a treia săptămână din perioada Triodului, un timp de pregătire duhovnicească pentru marea sărbătoare a Învierii Domnului.

Biserica, având grijă și de nevoile trupești ale credincioșilor, a stabilit ca în aceste zile să fie permisă consumarea alimentelor „de dulce”, cu excepția cărnii. Scopul este să ne întărim trupeste și sufletește, astfel încât să putem intra cu rânduială și statornicie în perioada postului ce urmează.

Cu toate acestea, uneori apar nedumeriri în rândul credincioșilor cu privire la regulile postului. De ce este interzisă carnea, dar sunt permise ouăle, brânza și peștele? Care este logica din spatele acestei rânduieli? Să explorăm aceste aspecte pentru a înțelege mai bine sensul și înțelepciunea acestei perioade de pregătire.

Originea Săptămânii Albe

Săptămâna Albă, denumită și „Săptămâna Brânzei”, își are originile în încercările împăratului bizantin Heraclie (610-641) de a reconcilia creștinii ortodocși și monofiziți, în contextul războaielor cu perșii, care cuceriseră Ierusalimul și luaseră Sfânta Cruce (615).

Heraclie a propus o săptămână de post parțial: orientalii consumau lactate, iar bizantinii renunțau doar la carne. Deși proiectul de unire a eșuat, această săptămână de pregătire a fost păstrată, facilitând armonizarea practicilor liturgice dintre Constantinopol și Ierusalim.

Astăzi, Săptămâna Brânzei rămâne o perioadă de tranziție, pregătind credincioșii pentru Postul Mare.

De ce renunțăm la carne, dar consumăm lactate și ouă?

Această întrebare este frecventă și pare legitimă dacă o privim strict din punct de vedere rațional. Dacă bem laptele vacii sau al caprei, sau facem brânză din el, de ce nu am putea consuma și carnea acestor animale? Sau, dacă mâncăm ouă, de ce carnea de pasăre ar fi interzisă, deși provine de la aceeași sursă?

În învățătura Bisericii Ortodoxe, nu există alimente „spurcate” sau „necurate” prin natura lor. Sfântul Apostol Pavel ne învață în Epistola I către Timotei că „orice făptură a lui Dumnezeu este bună și nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulțumire; căci se sfințește prin cuvântul lui Dumnezeu și prin rugăciune” (I Timotei 4, 4-5). Postul nu este despre interdicția unor alimente considerate rele, ci despre exercițiul înfrânării, al stăpânirii poftelor și al smereniei.

Postul Mare este o perioadă de intensă nevoință trupească și sufletească, iar renunțarea bruscă la toate alimentele de origine animală ar putea fi un obstacol prea greu pentru mulți credincioși. Astfel, Săptămâna Albă vine ca o perioadă de adaptare, reducând treptat hrana consistentă (carnea) și pregătind trupul și sufletul pentru asprimea postului.

De-a lungul istoriei, carnea a fost asociată cu ospățul, sațietatea și sărbătoarea, pe când lactatele și ouăle erau considerate hrană simplă, de bază, provenită direct din darurile naturii, fără a presupune sacrificiul total al animalului.

În aceste șapte zile (inclusiv miercurea și vinerea), credincioșilor le este permis să consume ouă, lactate și pește – acesta din urmă având o semnificație teologică deosebită în creștinism.

Din Sfintele Evanghelii știm că Mântuitorul a săturat peste 5.000 de persoane cu doi pești (Matei 14, 13-21), iar Apostolii au fost numiți „pescari de oameni” (Matei 4, 19). Peștele este, de asemenea, un simbol al lui Hristos, așa cum reiese din icoana „Ihtis” (pește în greacă), care înseamnă „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul”.

Sfatul Sfântului Atanasie din Paros: Înțelepciunea Postului

Problema consumului de ouă și lactate, în loc de carne, nu este nouă. În secolul XVIII, Sfântul Atanasie din Paros, teolog și apărător al tradiției ortodoxe, a oferit un răspuns înțelept unui medic care îl critica pe un prieten pentru că mânca ouă în Săptămâna Albă, dar nu și carne de pasăre.

Sfântul Atanasie explică:

„Ce asemănare poate exista între un ou, care este lipsit de viață, și o găină care este vie? Oul este mult mai neînsemnat decât pasărea. Unui bolnav care începe perioada de recuperare îi prescrii carne ușoară de pui și nu de găină. De ce faci aceasta? Pentru că hrana grasă îi va face rău celui care își recuperează puterile după o boală, întrucât stomacul său nu are puterea să suporte și să digere mâncarea grea. Așadar, dacă există o diferență între un pui și o găină mai bătrână, iar puiul, ca hrană, este mai slab decât găina, și cum niciun doctor nu a spus vreodată că oul de găină și găina care l-a făcut sunt la fel de benefice pentru un bolnav, ci oul mai degrabă decât găina, pentru că oul este o hrană mai ușoară, nu este evident că aceia care ne critică pentru că mâncăm ouă și nu carne de pasăre sunt iraționali?”.

Înțelesul Duhovnicesc al Săptămânii Albe

Postul nu se bazează pe o logică simplistă a provenienței alimentelor, ci pe o rânduială care ia în calcul atât moderația, cât și ușurarea hranei în pregătirea pentru asprimea Postului Mare. 

Săptămâna Albă este o expresie a înțelepciunii Bisericii, care cunoaște nevoile firii omenești și caută să-l conducă pe credincios spre înnoirea sufletească și trupească. Este o pedagogie a blândeții, care arată că nevoința adevărată nu este niciodată despărțită de dragoste și îngrădire față de slăbiciunea omenească.

Astfel, credinciosul este chemat să intre în „arena” Postului Mare nu cu silire sau forțare, ci cu nădejde, discernământ și dorința sinceră de a se apropia de Dumnezeu.

Săptămâna Albă ne oferă o oportunitate de a ne pregăti cu înțelepciune și echilibru, astfel încât să putem trăi cu adevărat taina Învierii Domnului.