Într-o zi de miercuri când razele blânde ale soarelui cădeau pe zidurile vechi ale Mănăstirii Sfântul Nicolae, un călugăr bătrân, Părintele Atanasie, se pregătea să intre în biserică.

Părul său alb ca neaua strălucea în lumina dimineții, iar ochii săi albaștri, deși obosiți de anii mulți, încă purtau în ei scânteia unei credințe vii și neclintite. Era un om al rugăciunii care își găsea bucuria atât în slujirea credincioșilor, cât și în momentele de singurătate petrecute în sfântul lăcaș.

Pentru el, fiecare zi începea și se sfârșea în biserică, într-o comuniune tainică cu Dumnezeu. Credința îi curgea prin vene ca o moștenire sfântă. Bunicul și tatăl său fuseseră și ei preoți, lăsându-i drept zestre nu doar dragostea pentru Dumnezeu și pentru semeni, ci și înțelepciunea unor generații întregi de slujitori ai altarului.

În acea dimineață, în timp ce se apropia de ușa bisericii, auzi un strigăt sfâșietor care rupse liniștea sacră a locului: „Doamne, nu mă auzi? Nu mă vezi? Te strig cu toată puterea mea. Unde ești?”. Vocea era atât de plină de durere și disperare încât părea că însăși pietrele mănăstirii tremurau la auzul ei.

Deși Miercurea era ziua sa de rugăciune în singurătate, zi pe care și-o păstra cu sfințenie pentru meditație și post, inima sa de preot nu-i permise să ignore suferința din acea voce. Pașii săi bătrâni îl purtară încet spre sursa strigătului. În colțul din stânga bisericii a văzut un bărbat. Avea în jur de patruzeci de ani, dar durerea îi îmbătrânise trăsăturile. Obrajii îi erau scăldați în lacrimi, iar hainele, deși curate, păreau purtate de multe zile.

Când își dădu seama că nu mai era singur, rușinea îi coloră fața și încercă să-și șteargă repede lacrimile cu mâneca hainei. Părintele Atanasie s-a apropiat cu pași mărunți și i-a pus mâna pe umăr cu blândețe: „Nu e nevoie să te rușinezi, fiule. Lacrimile spală mai bine ochii omului să-l poată vedea mai bine pe Dumnezeu. Ce te apasă atât de tare?”

Bărbatul, care s-a prezentat ca fiind Mihai, începu să-și dezvăluie povestea cu vocea tremurândă. Era o cascadă de necazuri care se abătuse asupra lui în ultimele luni. Fusese un tâmplar priceput la o firmă de mobilă de lux, ajunsese șef de echipă, avea o casă frumoasă în cartierul nou al orașului, o soție iubitoare, Maria, și o fetiță de șase ani, Sofia.

„Dar totul s-a năruit, părinte,” spuse el printre suspine. „Într-o zi, am primit vestea că firma se restructurează și că postul meu va fi desființat. N-am putut să accept. Am început să beau, să mă cert cu Maria pentru orice fleac. Până într-o zi când am găsit casa goală și un bilet care scria că ea și Sofia vor sta la părinții ei.”

Călugărul îl ascultă cu atenție, apoi îl întrebă cu vocea sa blândă: „Spune-mi, fiule, în vremurile tale bune, ce fel de mulțumire i-ai adus lui Dumnezeu pentru toate darurile primite?” Întrebarea îl lovi pe Mihai ca un fulger. Rămase mult timp tăcut, căutându-și în adâncul sufletului.

„Nu înțeleg, părinte,” spuse el în cele din urmă.

„Vezi tu,” începu călugărul, așezându-se pe o bancă și invitându-l pe Mihai să i se alăture. „Mulți dintre noi primim binecuvântări, dar le tratăm de parcă nici nu ni s-au întâmplat. Uităm să mulțumim pentru ele, să le prețuim. Începem să vedem doar ce ne lipsește, niciodată ce avem. E ca și cum ai avea o grădină plină cu flori, dar te-ai plânge că nu sunt destul de înalte.”

Mihai începu să-și amintească cum, pe măsură ce succesul creștea, devenea tot mai nemulțumit. Casa frumoasă nu mai era destul de mare, mașina nu mai era destul de luxoasă, la muncă nimic nu mai era suficient de bine făcut. Își aminti cum își făcea soția să plângă pentru că cina nu era exact cum își dorea el, cum își făcea fetița să tacă, pentru că râsul ei îl deranja când venea obosit acasă.

„Dar cum pot să repar toate acestea, părinte?” întrebă el cu disperare în glas. Călugărul i-a zis: „Începe să scrii, fiule. În fiecare seară, înainte de culcare, scrie zece lucruri pentru care ești recunoscător în ziua respectivă. Pot fi lucruri mari sau mici, că ai văzut răsăritul, că ai putut să respiri, că ai avut o pâine pe masă. Fă asta timp de patruzeci de zile și apoi întoarce-te la mine.”

Mihai l-a privit sceptic. În acea seară, stând în garsoniera închiriată în grabă după plecarea soției, a început să scrie. Prima zi a fost grea, abia a găsit trei lucruri pentru care să fie recunoscător. A doua zi a găsit cinci. După o săptămână, trebuia să mai cumpere coli albe pentru că găsea mai mult de zece binecuvântări zilnic. Treptat, lucrurile începură să se schimbe.

Un fost coleg îl căută să-i ofere un post într-un atelier mare de mobilă. Proprietarul garsonierei îi reduse chiria când Mihai i-a reparat niște dulapuri. Într-o duminică, Maria a venit cu Sofia să-l viziteze, și fetița l-a întrebat când se întoarce acasă.

După patruzeci de zile, Mihai s-a dus din nou la mănăstire. De data aceasta nu mai plângea de durere, ci de bucurie. Casa lui era plină din nou de viață, Sofia și Maria se întorseseră, iar el devenise asociat la atelierul de mobilă al fostului său coleg. Dar cea mai mare schimbare era în sufletul lui, învățase să vadă binecuvântările în fiecare zi, să mulțumească pentru ele, să le prețuiască. Părintele Atanasie l-a ascultat zâmbind și i-a spus:

„Vezi, fiule, recunoștința e ca o cheie care deschide ușa harului Dumnezeiesc. Când începi să mulțumești pentru ce ai, Dumnezeu își revarsă și mai multe daruri peste tine. Nu pentru că ai merita mai mult, ci pentru că ai învățat să vezi și să prețuiești ce ți se dă.”

Povestea lui Mihai a ajuns la urechile vecinilor și prietenilor. Mulți veneau la el să-l întrebe secretul transformării sale, iar el le arăta foile sale de recunoștință, spunându-le: „Mare e puterea recunoștinței, și cine o aplică va trăi ca în Rai aici pe pământ.”

Și astfel, dintr-o zi de miercuri obișnuită, când un om disperat striga la Dumnezeu într-o biserică, s-a născut o lecție despre puterea impresionantă a recunoștinței, o lecție care continuă să schimbe vieți până în ziua de astăzi.