Stimată audiență de la Ambasada Coreei din România,

Vă scriem astăzi cu profundă recunoștință.

Nu ironică. Nu sarcastică. (ba fix așa, dar nah să fim politicoși spunem că nu)

Recunoștință autentică, pentru că rar ni se întâmplă să participăm la o operă de artă diplomatică atât de complexă. Totul a început în toamna trecută. Noi, niște entuziaști complet nepericuloși din Buzău, am avut ideea scandaloasă de a propune o colaborare culturală.

Știm. A fost un moment de aroganță provincială absolută. Pentru că, evident, Buzăul nu este Seul. Nu este nici măcar Brașov sau Cluj. Și probabil nici nu apare pe Google Maps când dai zoom….trebuie să ne cauți cu lupa…

Dar noi, ignoranți ai ierarhiilor geopolitice, am zis:

„Hai să întrebăm. S-o punem de-o măslină…poate poate ne cade și nouă…„pară mălăiață în gura lui Nătăfleață”.

Ce a urmat a fost o experiență extraordinară.

Nu un răspuns. Nu un refuz. Nu o discuție. Ci ceva mult mai sofisticat. Un serial diplomatic în șase luni.

Cu episoade precum:

• „Am primit mesajul, revenim”
• „Avem două evenimente importante”
• „Momentan e complicat”
• „Mai vedem”
• „Poate”
• „Revenim sigur”

Șase luni mai târziu, marele final:

Un refuz transmis prin intermediul unor oameni care, sincer, păreau și ei surprinși că serialul s-a terminat.

Motivul? Unul absolut spectaculos.

Se pare că, în perioada respectivă, ambasada a descoperit o activitate diplomatică esențială: prânzul.

Nu orice prânz. Prânzul strategic. Prânzul instituțional. Prânzul geopolitic. Prânzul care, aparent, bate orice întâlnire culturală cu niște oameni prea entuziaști din provincie.

Și sincer, respectăm asta. Pentru că dacă există ceva ce unește culturile lumii, acela este răspunsul universal:

„Vă sunăm noi.”

Dar ceea ce ne-a impresionat cel mai mult nu a fost refuzul. Ci arta tăcerii. Pentru că nu oricine poate transforma o propoziție simplă — „nu putem” — într-un proces diplomatic de șase luni.

Este un nivel de performanță care merită studiat. Probabil există și o școală pentru asta. Undeva în lume. Poate chiar la Seul. Sau poate la București. Cine știe? Noi am învățat însă ceva important: Buzăul nu este doar un oraș.

Buzăul este o stare de spirit. Este locul unde ajung toate „poate-urile”, toate „vedem”, toate „revenim”. Practic, fără să știm, am devenit: capitala spirituală a universului „vă sunăm noi”.

Mulțumim pentru această revelație. Și vă dorim mult succes în activitățile viitoare. Suntem siguri că vor fi extraordinare.

Mai ales dacă nu implică drumuri mai lungi de 15 minute sau întâlniri cu oameni care nu sunt deja în centrul universului diplomatic.

P.S.

Dacă vreodată aveți chef de o excursie în afara Bucureștiului, vă anunțăm cu bucurie că:

drumul spre Buzău există.

Este asfaltat. Funcționează. Și chiar apare pe GPS. Mai avem cică și autostradă.

P.S. 2

Dacă vă întrebați de ce unii oameni au observat că anumite declarații au fost șterse între timp…

Și noi ne-am întrebat. Și am ajuns la concluzia că probabil este o tehnică diplomatică modernă:

„dacă ștergi trecutul, poate dispare.”

Din păcate, internetul nu funcționează chiar așa.

P.S. 3 (hai că deja e prea mult)

În Buzău a apărut deja o expresie nouă. Când cineva promite ceva și apoi dispare șase luni, oamenii spun:

„Lasă, că e în stil ambasadă.”

ACEST ARTICOL ESTE UN PAMFLET ȘI TREBUIE TRATAT CA ATARE!