Moartea lui Catherine O’Hara, la 71 de ani, nu e doar o știre din cronica Hollywoodului. E un mic cutremur sentimental într-o memorie colectivă care, în România, se activează invariabil în decembrie. Pentru că, dincolo de premii, de cariera impresionantă sau de statutul ei de legendă a comediei, O’Hara a fost — pentru generații întregi — mama lui Kevin. Iar Singur Acasă n-a fost niciodată doar un film. A fost ritual.

Într-o țară în care Crăciunul televizat a însemnat ani la rând aceleași grile, aceleași reclame și aceleași filme reluate obsesiv, Catherine O’Hara a devenit o prezență familiară, aproape domestică. Kate McCallister, femeia care își uită copilul acasă, dar traversează continente pentru a-l recupera, a fost una dintre primele mame „occidentale” cu care am crescut. Nici idealizată, nici eroică, ci haotică, vinovată, disperată, umană.

Și poate tocmai de aceea a funcționat atât de bine.

O actriță mai mare decât rolul care a făcut-o nemuritoare

Ar fi nedrept — și superficial — să reducem cariera lui Catherine O’Hara la Home Alone. A fost o forță a comediei nord-americane cu mult înainte ca românii să o descopere pe casetă VHS sau la Pro TV. A strălucit în improvizație, a colaborat cu regizori cult, a știut să fie grotescă fără să fie vulgară și extravagantă fără să fie goală de sens.

În Beetlejuice, a fost absurdă și acidă.
În Schitt’s Creek, a fost magnific de exagerată, construind unul dintre cele mai memorabile personaje feminine din televiziunea recentă — Moira Rose, o lecție de actorie despre cum comedia poate deveni artă pură.

Dar în Singur Acasă, Catherine O’Hara a făcut ceva mai greu de cuantificat critic: a intrat în copilării.

Crăciunul românesc, cu avionul pierdut

Pentru copiii anilor ’90 și 2000, Crăciunul nu începea cu bradul, ci cu scena în care Kate McCallister realizează că și-a uitat copilul. Țipătul ei în avion a devenit aproape la fel de recognoscibil ca reclamele la Coca-Cola sau colindele repetitive. An de an, aceeași fugă prin aeroport, aceeași anxietate maternă, aceeași promisiune că finalul va fi fericit.

Catherine O’Hara n-a jucat o mamă perfectă. A jucat o mamă vinovată. Și tocmai asta a făcut diferența. Într-un cinema de familie adesea îndulcit artificial, ea a adus panică reală, frică autentică, iubire necosmetizată.

Ce rămâne după ea?

O’Hara a avut rarul dar de a fi populară fără a fi banală. A fost iubită de mase și respectată de critici. A fost recognoscibilă fără a fi prizoniera unui singur rol. Și, poate cel mai important, a fost o actriță care a îmbătrânit cu grație într-o industrie care pedepsește femeile pentru trecerea timpului.

Moartea ei nu înseamnă doar dispariția unei figuri din cinema. Înseamnă că, data viitoare când Singur Acasă va rula la televizor, vom ști că mama lui Kevin nu mai este. Iar filmul — deja nostalgic — va deveni, fără să vrem, un mic memorial.

Catherine O’Hara pleacă, dar rămâne acolo unde ajung puțini actori: în memoria afectivă a unor oameni care poate nu i-au știut numele, dar i-au știut chipul pe de rost.

Iar asta e, până la urmă, o formă de nemurire.