În inima Geoparcului Internațional UNESCO „Ținutul Buzăului”, acolo unde Slănicul taie domol dealurile și munții își arată doar vârfurile, se păstrează o legendă veche cât frica și curajul oamenilor de la hotarul lumii. Este povestea satului Ciomagi — numit astăzi, Satu‑Vechi — și a unor oameni care au înfruntat istoria cu ciomege din goran.

Un ținut sub teroare: toamnele sângeroase ale năvălirilor tătare

„Se zice că demult, tare demult…” — așa începe legenda, ca toate poveștile adevărate ale locurilor românești.

În vremuri tulburi, când hoardele tătărești coborau în fiecare toamnă peste satele de la curbura Carpaților, viața oamenilor era măsurată în pierderi. Oi și vite mari mânate din urmă, gospodării arse, bărbați uciși, femei duse în robie — acesta era bilanțul an după an.

Valea Slănicului, Poiana Ascunsă, Valea Ursului și satele dimprejur trăiau sub semnul spaimei. Agoniseala de peste vară devenea pradă, iar speranța, un lux periculos.

Cei șapte frați și casa de pe Dealul Bumbarului

În acest context se ridică figura celor șapte frați: Radu, Ion, Vasile, Neculai, Gheorghe, Constandin și Dumitru. Ei își construiesc o casă lungă, neobișnuită, cu trei intrări spre răsărit și patru spre apus, sus, pe Dealul Bumbarului — un loc ales nu doar pentru adăpost, ci pentru vedere.

De aici, răsăritul deschidea orizontul până la dealurile din Câmpulungeanca, Cetatea lui Vlad Vintilă, Dealul Șoimului și Râghinari, iar Slănicul șerpuia larg în vale. Spre apus, lumina cuprindea Poiana Ascunsă, Cerchezul, Ivănețul, Breazaul, Furul și, în depărtare, vârful Penteleului — stăpânul munților.

Casa fraților nu era doar locuință. Era punct strategic.

Ciomegele care au oprit o oaste

Fiecare dintre cei șapte își adunase o ceată de voinici. Era toamnă târzie — anotimpul năvălirilor — și semnele nu au întârziat: buciumele au început să sune jalnic pe dealuri, vestind primejdia.

Tătarii pătrund pe Valea Nucului, spre Valea Ursului și Poiana Ascunsă, convinși că acolo localnicii își ascund vitele și proviziile. Dar la răscrucea numită și astăzi „Copaciul Hoțului”, îi așteptau frații Ciomagi cu oamenii lor.

Înarmați doar cu ciomege din goran, s-a încins o luptă pe viață și pe moarte. Lemnul greu, mânuit cu îndemânare și disperare, a învins sabia. Oastea tătarilor a fost zdrobită.

Legenda spune că un singur prădător a fost lăsat să scape — martor viu, menit să ducă vestea mai departe: aici există oameni care nu mai pot fi călcați în picioare.

Darul lui Negru‑Vodă și nașterea unui nume

Ca răsplată pentru vitejie, după obiceiul vremii, Negru‑Vodă le dăruiește fraților munții din jur: Giurgiul și Furul, înfrățiți cu masivele vrâncene. Este un gest simbolic și politic: recunoașterea unui hotar apărat cu sânge.

Locul luptei va purta pentru totdeauna numele de Dealul Ciomagului, iar satul care se va întinde de-o parte și de alta a Slănicului va fi cunoscut drept CIOMAGI — un nume câștigat, nu primit.

Schimbarea ulterioară a denumirii în Satu‑Vechi, operată administrativ, rămâne pentru localnici o nedreptate istorică.

O legendă vie: nume, memorie și identitate

Urmașii acelor oameni poartă și astăzi numele de Ciomag sau Ciomăguță, semn că legenda nu a rămas doar poveste, ci identitate.

Această istorisire a fost culeasă în anul 1964 de Dumitru Cristea — profesor, primar și inspector școlar — pe când era învățător debutant în satul Valea Cotoarei, comuna Mânzălești. Sursa: Oprea Dinicu, 98 de ani, din satul Valea Ursului. Povestea a fost readusă în atenție publică de doamna Cecilia Petrescu, într-o postare pe Facebook.

De ce contează legenda Ciomagilor astăzi?

Într-o epocă a uitării rapide, legenda Ciomagilor ne reamintește că istoria mare se sprijină pe fapte mici, locale, dar decisive. Că rezistența nu are întotdeauna armuri și steaguri, ci uneori doar lemn, curaj și solidaritate.

În Ținutul Buzăului, geoparc UNESCO al formelor spectaculoase ale naturii, această poveste adaugă o dimensiune umană: relieful memoriei.

Poate că satul se numește astăzi Satu‑Vechi. Dar cât timp legenda Ciomagilor este spusă, locul își știe adevăratul nume.

Sursa foto: Vali Vadanoiu