Reportajele din 1932 despre „hoaicele” Bucureștiului dezvăluie o lume dură, feminină și invizibilă: bocitoare, chiuitoare și hoațe de buzunare într-un oraș ce supraviețuia din „improvizație”.

Într-un București interbelic zgomotos, murdar și flămând, femeile nu aveau luxul unei singure identități. Presa anului 1932 le surprinde într-o ipostază care astăzi pare deopotrivă exotică și tulburătoare: bocitoare la înmormântări, chiuitoare la nunți și, în același timp, „hoaice” de buzunare.

Un reportaj publicat sub titlul „Hoaicele Capitalei”, în cadrul unei serii consacrate „galeriei borfașilor”, deschide o fereastră rară către o lume a femeilor de jos, invizibilă pentru istoria oficială, dar omniprezentă în viața orașului.

Femeile ce trăiau din ritual și furt

Una dintre figurile centrale ale articolului este Ecaterina Nicolae, descrisă sec și fără emfază: „bocitoare la înmormântări și chiuitoare la nunți”. În limbajul epocii, această etichetă nu e o metaforă, ci o meserie dublă, acceptată tacit de comunitate.

Bocitoarea era o profesionistă a durerii. Plângea la comandă, cunoștea formulele, ritmul jelaniei, gesturile care făceau moartea „corectă”. La câteva zile distanță, aceeași femeie putea fi chemată să anime o nuntă, să chiuiască, să danseze, să strige viața.

Între aceste două extreme — moarte și sărbătoare — se strecura furtul mărunt, practicat în aglomerație: la înmormântări, la petreceri, în tramvaie, în piețe. Nu era o deviație morală, ci o extensie a supraviețuirii.

Portrete din presa interbelică

Reportajul din 1932 nu le prezintă ca monștri sociali, ci ca specialiste ale străzii.

Pe lângă Ecaterina Nicolae le avem și pe:

• Floarea Singureanu, „una din cele mai dibace operatoare”, fotografiată frontal, cu o sobrietate care contrazice clișeul hoței frivole.
• Toma Caterina, descrisă atent prin detalii fizice: „femeie cu buzunare largi și cu… mâna lungă” — formulă tipică presei interbelice, ironică și crudă în același timp.

Fotografiile publicate nu sunt menite să umilească. Sunt documente. Femeile privesc direct obiectivul, fără rușine, fără a-și cere iertare.

Reporterul „a fost la Văcărești”

Pentru a le câștiga încrederea, reporterul — probabil din școala lui Filip Brunea-Fox, maestrul absolut al reportajului social interbelic — intră în lumea lor sub masca unui „fost coleg de la Văcărești”.

În epocă, Văcăreștiul nu era doar o pușcărie, ci un certificat de autenticitate. Cine „fusese acolo” avea drept de acces la confesiune. Astfel, reportajul devine mai mult decât o anchetă: e o inițiere jurnalistică într-un univers paralel al orașului.

Un București fără romantism

Ce fac aceste texte atât de puternice este absența nostalgiei. Nu e un București „cu parfum de tei”, ci unul:

• al mahalalelor,
• al foamei,
• al solidarităților feminine,
• al inteligenței de stradă.

„Hoaicele” nu sunt excepții, ci produse ale orașului. Ele cunosc fluxurile, mulțimea, ritualurile sociale. Știu unde se adună lumea, unde emoția distrage atenția, unde buzunarul rămâne nepăzit.

De ce contează azi?

„Hoaicele Capitalei” nu sunt doar un episod pitoresc din presa veche. Sunt o lecție de istorie socială despre:

• precaritatea feminină,
• economia informală,
• supraviețuirea prin adaptare,
• și despre un jurnalism care cobora în stradă fără plasă de siguranță.

Într-o epocă în care orașul se reinventează constant, aceste femei ne amintesc că Bucureștiul a fost mereu un organism viu, dur, contradictoriu — și că istoria lui adevărată se află adesea în margine, nu în centru.

Sursa foto:  W. Șerban, Ilustrațiunea Română, nr. 47, 16.11.1932.