În data de 2 ianuarie 2026, o femeie din Buzău a fost luată de acasă cu SMURD-ul. Nu putea respira normal. Era speriată. Avea și o scrisoare medicală de la cardiolog. Ceea ce a urmat la Spitalul Județean de Urgență Buzău nu este doar o poveste personală. Este o radiografie dureroasă a modului în care arată urgența medicală într-un spital de provincie, în 2026.

Povestea este relatată sub anonimat, din dorința de a proteja pacienta, dar și din teama – perfect justificată – de represalii într-un sistem în care pacientul vulnerabil este, de multe ori, și cel mai lipsit de apărare.

Urgență respiratorie și… un scaun

Pacienta a plecat de acasă în jurul orei 12:30. După testele de gripă și COVID, a fost trimisă la triaj, unde a fost așezată pe un scaun. Acolo erau deja aproximativ 30 de oameni, toți pe scaune, toți așteptând.

Timpul trecea. Nimeni nu întreabă nimic. O asistentă se plimba cu dosare.

„Nu-i normal ca pe urgențe asistenta să facă documente. Urgențele nu sunt birou.”

La un moment dat, aceeași asistentă observă starea pacientei, vorbește cu un medic și spune clar: „este decompensată”. Abia atunci este mutată la urgențe majore…Tot pe un scaun. Era deja aproape ora 17.

Când corpul cedează, sistemul se mișcă

La un moment dat, corpul a cedat.

„Nu mai puteam sta în fund.”

Pacienta își întinde pe jos, pe podeaua Unității de Primiri Urgențe, halatul gros, cu care venise de acasă și se pune pe el. Abia atunci personalul medical se agită:

„Ce s-a întâmplat, doamnă? Ce s-a întâmplat?”

Replica ei este tăioasă, dar sinceră:

„Nu înțelegeți că nu mai pot să stau pe scaun?”

Abia în acel moment apare, ca prin minune, un pat liber.

Oxigen, furosemid și lipsa intimității

Când medicii observă scrisoarea de la cardiolog, pacienta primește oxigen și furosemid (diuretic folosit frecvent în insuficiență cardiacă și edem pulmonar).

Cu masca de oxigen pe față, nu i se permite să meargă la baie.

„Am fost nevoită să urinez în ploscă, de față cu toată lumea.”

Intimitatea pacientului, atât de des invocată în teorie, se reduce la un gest simbolic:

„Un prosop.”

Nu paravane. Nu draperii. Nu un minim de respect pentru demnitatea umană.

Radiologie, CT și ore de așteptare

Pacienta este dusă la radiologie, cu scaunul. I se face și un CT. Așteaptă aproximativ două ore pentru rezultate. Ce spun rezultatele? Nici până în prezent nu se știe. Nu i-au fost date niciodată…există doar promisiunea că vor fi introduse în sistem.

Este deja noapte când este trimisă la Infecțioase – Gârlași. Acolo întâlnește un medic descris simplu și dureros:

„Acea femeie avea zero empatie. Nici nu voia să ne privească.”

Ajunge apoi la supraveghere, unde, paradoxal, este liniște, curat și primește oxigen și o nebulizare. Nebulizarea îi agravează starea.

Este trimisă înapoi la Urgențe.

Dimineața aduce un medic… și o speranță

Abia în jurul orei 6 dimineața, intră în tură dr. Zoican. Este primul medic care pune întrebări, cere explicații colegilor, verifică pacienții.

Îi schimbă tratamentul:

• miofilină
• oxigen pe canulă nazală, nu mască

Pacienta ajunsese să se învinețească în jurul gurii din cauza măștii.

Tratamentul începe să funcționeze.

Un spital fără medici, fără medicamente, fără internări

În tot acest timp:

• nu s-a internat niciun pacient
• secții întregi erau nefuncționale
• cardiologia nu interna „pentru că nu avea medic”
• la infecțioase și interne – aceeași situație

La Urgențe, personal puțin, epuizat, depășit.

La indicația doctorului Zoican, pacienta primește Ventolin, dar o asistentă îi șoptește:

„Nu mai avem Ventolin. L-am dat pe tot la Pediatrie, că au rămas fără.”

Un detaliu mic, dar devastator: într-un spital de urgență, nu există medicamente de bază.

Și totuși…unde s-a găsit empatie?

În acest peisaj sumbru, pacienta face o distincție clară:

„Cei mai empatici au fost băieții de pe SMURD și ambulanțierul.”

Profesioniștii care au adus-o la spital au fost, paradoxal, cei care au tratat-o cel mai uman.

Dar eu am o întrebare personală: de ce studenții și elevii facultăților respectiv școlilor postliceale de sănătate sunt învățați să fie empatici? Se pare că în practică empatia încurcă, nu ajută… Dar chiar am uitat să mai fim oameni?

Un semnal de alarmă

Aceasta nu este o răfuială. Nu este o vendetă. Este un semnal de alarmă.

Pentru că, dincolo de proceduri, statistici și comunicate, există oameni care nu pot respira, stau ore întregi pe scaune, își pierd demnitatea, iar uneori și viața, într-un sistem care funcționează la limita colapsului.

În 2026, la Spitalul Județean de Urgență Buzău, urgența a însemnat, pentru această pacientă, așteptare.

Și uneori, așteptarea ucide.

Sursa foto: internet