România tocmai a inventat streaming-ul politic: abonament obligatoriu, recenzii interzise și un spectacol zilnic care te face să râzi ca să nu plângi.

Episodul Pilot: „Rupe-mă, eu sunt patrimoniu”

Un deputat într-un costum de lux – cât o pensie medie – urcă la tribună. Nu ca să vorbească, ci ca să rupă două hârtii: Eminescu și Iorga. Publicul tace. Nu de emoție, ci de oboseală cronică. Aplauzele? La salariu. Tăcerea? Bonus de performanță.

Sezonul 2: „Pe modul mute, dar cu drept de bani”

Regulile sunt simple:

• Cetățeanul șoptește.
• Profesorul predă după scripturi necitite.
• Jurnalistul scrie cu teamă, ca și cum ar completa un bon fiscal.
• Deputatul face orice, în afară de a face ceva. Rupe, dă din mână, doarme, visează la un post mai bun. Imunitatea e psihică și parlamentară. Poți totul, pentru că nimic nu contează.

Sezonul Special: „Banii tac, banii vorbesc”

Indemnizația merge. Mereu. Este singurul lucru care nu se rupe, nu întârzie și nu părăsește banca. Mai fidelă decât dragostea de țară, mai caldă decât o palmă peste față.

Finalul Șocant: „Și așa se fac legile?”

În alte țări, gestul ar fi cutremurat moral societatea. La noi? O pauză de țigară. Parlamentul nu mai face legi. Face performanță rece, estetică, a decrepitudinii. Foarfeca, lipiciul și indiferența profesională – noul motto național.

Marea Revelație

România nu se stinge cu un bang. Se sfârșește cu scrâșnetul hârtiei rupte de la microfon. Se arhivează. Și apoi se uită.

„Mulțumim că ați plătit abonamentul!”

Spectacolul „Respectul național… varianta ieftină” continuă zilnic. Aceeași distribuție, același decor, aceeași senzație că plătești pentru propria umilire. Deputații? Cea mai bună comedie neintenționată din istoria post-comunistă. Monty Python românesc, fără umor și fără final fericit.

ACEST ARTICOL ESTE UN PAMFLET ȘI TREBUIE TRATAT CA ATARE!

Sursa de inspirație: