Ion Popescu-Gopo rămâne una dintre cele mai originale figuri ale cinematografiei românești. Artist complet — desenator, scenarist, regizor, actor și compozitor — Gopo a schimbat radical felul în care România, și apoi lumea, privesc animația. În spatele celebrului Omuleț se află un creator care a transformat umorul în luciditate, iar simplitatea aparentă în profunzime artistică.

De la caricaturi de adolescent la studiile de animație din Moscova

Născut la 1 mai 1923, în București, Gopo nu a fost copilul tipic „care desenează”. Construia avioane de hârtie și mâzgălea instinctiv, fără să bănuiască faptul că acele gesturi aveau să devină începutul unei cariere excepționale. Debutul în presă vine devreme, în 1939, prin caricaturi. Ulterior studiază la Academia de Arte, apoi urmează un curs de animație la Moscova. Reîntors în țară, lucrează alături de tatăl său, pictorul Constantin Popescu, și de Matty Aslan. În 1949 realizează primul scurtmetraj, Punguța cu doi bani, iar din 1950 este angajat la Studioul Cinematografic București.

Urmează un număr mare de titluri :Rățoiul neascultător, Albina și porumbelul, Marinică, Ariciul răutăcios — producții care marchează începutul unei noi epoci în animația românească.

Omulețul – o revoluție anti-Disney devenită simbol universal

Omulețul lui Gopo nu a fost creat pentru copii, ci ca reacție la estetica Disney, dominată de abundență și ornament. Gopo propune contrariul: o figură minimalistă, redusă la esențial, o metaforă a omului în forma sa cea mai pură. Publicul l-a văzut însă ca pe un copil — poate datorită naivității și sincerității cu care era construit.

Pentru Gopo, animația era o explorare continuă:

„Dacă filmul e o iluzie optică, atunci animația e o iluzie la pătrat.”

Animatorul trebuie „să redescopere mișcarea” cadru cu cadru. Multe dintre idei îi apăreau spontan, în mâzgălituri făcute fără intenție. Nu scria mult, iar când o făcea, recunoștea că scrisul îi era greu de descifrat.

Românul care a cucerit Cannes-ul

Punctul culminant al carierei vine în 1957, când Scurtă istorie primește Marele Premiu (Palme d’Or) la Cannes pentru scurtmetraj. A fost un moment excepțional, rar în cinematografia românească de atunci și cu atât mai valoros cu cât venea în urma unei estetici inovatoare. Dincolo de animație, Gopo devine regizor și scenarist de filme pentru copii și adulți.

Printre cele mai cunoscute titluri se numără:

• S-a furat o bombă
• De-aș fi…
• Harap Alb
• De trei ori București
• Comedie fantastică
• Povestea dragostei
• Maria Mirabela
• Galax Rămășagul
• Maria Mirabela în Tranzistoria

În viața personală, artistul avea pasiuni surprinzătoare: sculptura, muzica, munca de depanator și, nu în ultimul rând, joaca cu pekinezul Moacă.

Animația – o artă a migalei și a răbdării

Pentru Gopo, animația era muncă de microscop. După înființarea studioului Animafilm în 1964, echipele lucrau integral la fiecare producție: scenariu, regie, decor, animație, trucaj, sunet.

Principiile de bază:

• animatorul creează mișcările-cheie;
• desenatorii completează cadrele intermediare;
• pentru o secundă de film sunt necesare 12 desene, repetate de 2–3 ori;
• fiecare desen este fotografiat separat și sincronizat perfect cu sunetul;
• la filmele combinate (actori + animație), se filma mai întâi live-action, iar apoi se completa cu animație direct pe peliculă.

Rezultatul final părea simplu, fluid, natural — exact iluzia pe care Gopo o considera definitorie pentru arta animației.

Sfârșitul neașteptat al unui artist deosebit

Ion Popescu-Gopo moare pe 29 noiembrie 1989, la doar 66 de ani, în urma unui infarct. Este înmormântat la Cimitirul Bellu. Criticul Manuela Cernat îl descria drept „Homo Gopo”, un artist care ducea umorul și luciditatea românească în toate enciclopediile lumii. În momentul morții, Gopo lucra la Dănilă Prepeleac, proiect programat să înceapă la Chișinău. „A plecat zâmbind, luându-și cu el, în infinit, floarea…” — o frază care pare desprinsă chiar din universul Omulețului.

Moștenirea lui Gopo – puterea unei linii care a devenit eternă

Omulețul trăiește și astăzi, continuând să facă parte din memoria colectivă. Gopo a demonstrat că nu ai nevoie de culoare sau complexitate pentru a rămâne în istorie. Ai nevoie doar de sinceritate artistică și de curajul simplității.

Într-o lume dominată de efecte digitale, lecția lui Gopo rămâne valabilă: adevărul artistic nu stă în detalii, ci în esență.