Bunicului îi plăcea muzica.

La fiecare nepoată, aducea ba lăutarul, ba scotea pick‑up‑ul și își punea discurile preferate, ca să marcheze momentul.

Lui „nea Fani” – așa cum îl știa tot cartierul – îi plăcea muzica de petrecere, țuica bună și viața. Se bucura sincer de fiecare succes al nepoatelor sale și nu rata nicio ocazie să se laude cu ele.

N-am mai apucat să vadă „Poveștile Dl. Green” ieșind de sub tipar, dar sunt sigură că de acolo, mi-a fost alături la fiecare lansare de carte, dar și la fiecare interviu, eveniment sau ori de câte ori am călcat pragul unei ambasade bunicul și-a zis: „Asta e nepoata mea!”

De ce vorbesc azi despre bunicul?

Pentru că astăzi l-am eternizat pe „nea Fani” — donând Muzeului Județean Buzău ceea ce mi-a lăsat mie și ceea ce a iubit cel mai mult: discurile sale de vinil.

Discurile acelea, generația de „bunici”, ale CD-urilor, sunt parte din copilăria mea. Țin minte cum, înainte de somnul de după-amiază, tataia îmi spunea povești și îmi punea muzică. Pentru mine, pick-up-ul nu era doar un aparat — era vocea lui, inima lui, bucuria lui.

Și totuși… de ce o donație?

De ce nu să le vând unui colecționar? Pentru că nu poți pune preț pe amintiri.
De ce să mă bucur de un pumn de bani pentru scurt timp și să pierd ceea ce mi-a fost drag?
Muzeul este locul unde se păstrează pentru totdeauna cele mai sincere povești. Acolo știu că amintirea bunicului meu va dăinui, în pământurile buzoiene, mult timp de acum înainte.

E ca și cum aș fi pus acele discuri într-un seif — unul la care are acces orice pasionat de istorie, de muzică și de frumos. Acolo, printre vitrine și povești, știu că persoana care m-a iubit și pe care am iubit-o mă privește și se bucură, de fiecare dată, de reușitele mele.

Muzeul are această putere rară: de a transforma amintirile în patrimoniu, iar gesturile personale — în punți între generații. Așa se creează legătura dintre trecut, prezent și viitor.

Nemurirea nu înseamnă absența uitării, ci evocarea amintirilor. Atâta timp cât cineva admiră sau întreabă despre acele plăci și află ceva despre ele, bunicul meu va continua să trăiască — prin istorie, prin pasiunea pe care a avut-o și prin iubirea care nu s-a stins niciodată.

Un simplu mesaj:

Dacă și tu ai acasă o amintire care spune o poveste, nu o lăsa să tacă. Poate locul ei e acolo unde poate fi auzită, văzută și iubită mai departe — într-un muzeu, într-o vitrină, în inima orașului tău. Așa se naște nemurirea.