Puțini se mai întreabă astăzi de ce moneda noastră națională se numește „leu”, un nume care pare mai potrivit pentru savana africană decât pentru portofelul românesc. Totuși, povestea leului românesc începe nu printre fiarele Africii, ci în Europa secolelor XVII–XIX, la răscrucea dintre piețe, imperii și identități economice.

Leul din metal: talerul olandez care a dat numele monedei românești

În secolul al XVII-lea, prin Țara Românească și Moldova circulau monede străine, printre care talerii olandezi, foarte populari în comerțul european. Aceștia erau numiți „löwenthaler” (talerul cu leu), deoarece pe reversul lor era gravat un leu rampant – ridicat în două labe, simbol al puterii și curajului.

Pentru localnici, numele complicat al monedei olandeze s-a simplificat rapid: oamenii nu spuneau „löwenthaler”, ci pur și simplu „leu”. De aici a început o transformare interesantă: moneda a dispărut din circulație, dar denumirea a rămas în vorbirea curentă, ca o unitate imaginară de valoare.

Astfel, „leul” a devenit o monedă fără metal, un reper simbolic într-o lume în care prețurile și granițele se schimbau odată cu vremurile.

Primul pas spre o monedă națională: leul ca unitate de cont

În 1835, domnitorul Alexandru Ghica a făcut primul pas oficial spre stabilirea leului ca monedă națională. El a emis un regulament monetar prin care „leul” era definit drept unitate de cont, echivalentul a 60 de parale. Într-o epocă în care dominația otomană lăsa urme adânci și în economie, această decizie era o încercare curajoasă de modernizare.

Totuși, în Moldova, Înalta Poartă a respins ideea, considerând-o un semn de prea mare independență. Politica și banii mergeau, ca de obicei, mână în mână.

Cuza, Carol și nașterea leului românesc

După Unirea Principatelor, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a reluat ideea unei monede naționale, însă proiectul său a rămas nefinalizat. A fost nevoie de o nouă generație de conducători și de o Românie aflată deja pe drumul independenței pentru ca visul să devină realitate.

La 22 aprilie 1867, statul român consfințește prin lege leul ca monedă națională. Noua unitate era bimetalică – adică susținută atât de argint, cât și de aur – și împărțită în 100 de bani. Valoarea sa era ancorată la 1 franc francez, un semn al dorinței României de a se alinia economiei moderne europene.

Primele emisiuni monetare îl poartă pe regele Carol I, iar leul devine nu doar o monedă, ci un simbol al suveranității și al identității economice românești.

Un leu fără junglă, dar cu o istorie bogată

Paradoxal, moneda noastră națională poartă numele unui animal care nu a trăit niciodată în libertate pe teritoriul României. Totuși, „leul” a devenit, de-a lungul secolelor, un simbol de stabilitate, curaj și continuitate.

De la talerul olandez cu leu gravat pe el, până la bancnotele moderne, „leul” românesc a supraviețuit tuturor crizelor, reformelor și devalorizărilor. A fost când aur, când hârtie, dar mereu a rămas o parte din identitatea noastră.

Leul, o poveste despre suveranitate și reziliență

Numele „leu” nu este doar un termen monetar, ci o poveste despre independență și adaptare. De la o monedă străină care circula prin târgurile Moldovei și Valahiei, până la un simbol al statului modern, leul românesc reflectă drumul unei națiuni care a învățat să-și măsoare singură valoarea.