„Când au început să mă bată, erau două-trei femei pe stradă. Una mai coaptă, de-aia cu sacoșe, cum ziceam noi, și una cu care mă certasem cu o seară înainte. Domnule, ce n-am putut să înțeleg a fost… niște femei să vadă o femeie că e luată pe sus de coșcogeamite bărbații, și ele să strige: Așa! Bate-o! Trage-i! A strigat: Jos Iliescu! Așa că de sub ochii lor m-au luat, m-au traversat bulevardul, am ieșit din intersecția Batiștei, și acolo m-am împiedicat și-am căzut la picioarele lor. Mi-am zis: Până aici ți-a fost, dragă! Aici mori!

M-au ridicat și m-au dus spre Teatrul Național… Sau spre un hotel? Nu mai țin minte. Acolo era plin de mineri, salopete negre peste tot… Dar, în vestibul, era un individ cu o cămașă albă căruia îi erau prezentați cei prinși.

Mai erau o femeie și-un bărbat, mai în vârstă decât mine, bătuți și ei. Am înțeles că îi trimite la Spitalul Colțea. Eu i-am zis: Domnule, eu mă duc la muncă! Ce aveți cu mine? Locuiesc în zonă! Și ăsta s-a uitat la mine și zice: Lăsați-o!

M-au luat de acolo, m-au traversat Piața Universității și m-au scos spre Casa Armatei: Doamnă, de aici mergeți… Eu îi spuneam că nu e bine, că nu știu ce. Din cauza șocului, nu simțeam cât de bătută sunt. Vă dați seama. Dar țineam teorie, îi spuneam – Istoria o să vă pedepsească!”

— Ioana-Izabela Odor, femeia în rochie albastră bătută de mineri, iunie 1990. Un fragment extras dintr-un articol scris de Iulia Marin, în octombrie 2015

Această mărturie nu este o poveste. Este o rană. O rană vie. Una care a fost uitată, ignorată sau, mai nou, acoperită cu coroane de flori și cuvinte alese.

În timp ce unii oameni – fie din convingere, fie din spirit de curtoazie – își pleacă fruntea în fața unei figuri istorice controversate, alte voci, încă vii, încă pline de durere, își amintesc. Și nu pot ierta.

Societatea românească este astăzi prinsă între gesturi de reverență făcute de unii „din afară” și memoria celor care au strigat în stradă, au fost loviți, umiliți, uitați. Se onorează un om, dar se ignoră o generație care a fost trădată. Se ridică statui din vorbe, dar se uită sângele ce cândva a spălat asfalt pe care azi călcăm.

Iliescu a deschis calea democrației, dar a făcut-o cu pumnul strâns. A lăsat în urmă o tranziție sângeroasă, o justiție oarbă și o societate derutată. Dosarele au fost tărăgănate, martorii au fost reduși la tăcere, iar cei vinovați au fost acoperiți de praf și scuze.

Și atunci, cum ne simțim când vedem gesturi de respect față de acest trecut? Când vedem cuvinte frumoase rostite despre cineva care, pentru mulți, a fost un călău îmbrăcat în haină de reformator?

România nu este singura care se confruntă cu astfel de contradicții. În alte colțuri ale lumii, femei și bărbați au fost trădați de propriii conducători. În alte istorii, femeile au fost reduse la „mijloace de reconfortare ”, folosite și uitate. Și peste toate acestea s-a pus, la fel ca și la noi, o panglică de protocol, o reverență de circumstanță, o frază frumoasă care să acopere rușinea.

Dar adevărul nu dispare doar pentru că alegem să-l ignorăm.

Atunci când onorăm trecutul, trebuie să ne întrebăm: Pe cine alegem să comemorăm și pe cine uităm? Ce fel de viitor clădim dacă ne e rușine să ne privim trecutul în față?

Unele morminte nu cer flori. Cer adevăr. Cer dreptate. Și nu vor tăcere, ci memorie.