În această lună, în ziua a patra, pomenirea Sfinților șapte Tineri din Efes: Maximilian, Exacustodian, Iamvlih, Martinian, Dionisie, Ioan și Constantin.

Împăratul Deciu (250), venit din Occident, odată ajuns la Efes, dădu ordin întregii populații să se adune în temple pentru a se închina idolilor.

În a treia zi a sărbătorilor organizate cu această ocazie, împăratul ordonă arestarea tuturor Creștinilor. Evreii și păgânii din oraș ajutară cu sârguință pe soldați să ducă în piața publică pe toți credincioșii, pentru a-i obliga să aducă sacrificii idolilor.

Mulți cedară în fața perspectivei torturilor, în timp ce aceia care refuzau să se supună erau omorâți fără milă. În fața acestor demonstrații de cruzime, Maximilian, fiul prefectului orașului, și alți șase tineri din familii bune, care serveau în armată [în versiunile cele mai vechi ei apar ca tineri soldați, dar mai târziu fură prezentați ca niște copii, în special în tradiția iconografică] se întristau și vărsau multe lacrimi, nu atât pentru suferințele mucenicilor cât pentru pierderea sufletelor celor care se supuneau cedând împăratului.

De câte ori era anunțată sărbătoarea unui sacrificiu, ei se retrăgeau în biserică pentru a se ruga ; dar această atitudine nu scăpă din vedere păgânilor, care se duseră să îi denunțe împăratului. Cu ochii încă plini de lacrimi și prinși în tot felul de legături, fură târâți la palat.

Maximilian vorbi în numele tuturor, pentru a răspunde împăratului, care le puse întrebări asupra motivului nesupunerii lor : „Noi avem, spuse acesta, un Dumnezeu, a cărui slavă umple cerul și pământul, noi Îi dăm în dar jertfa tainică a marturisirii credinței noastre și a neîncetatelor noastre rugăciuni !”.

Deciu, plin de mânie, ordonă să le fie smulse centurile, semn al înaltei lor demnități, și, prefăcându-se a-i fi milă de ei, ceru să fie eliberați de toate legăturile și le dădu câteva zile pentru a reflecta, în timp ce el avea să lipsească din oraș.

După ce s-au sfătuit între ei, cei șapte hotărâră să meargă să se ascundă într-o peșteră mare situată în partea de răsărit a orașului, pentru a se pregăti, în liniște și rugăciune, să fie aduși din nou în fața tiranului. În timpul zilelor astfel petrecute retrași, Iamvlih, cel mai tânăr dintre ei, se ocupa de aprovizionare și cobora de aceea din când în când în oraș.

Imediat după revenirea sa în Efes, Deciu dădu ordin să fie aduși în fața lui prizonierii Creștini pentru a le propune să aduca ofrande idolilor. Aflând vestea, cei șapte își înmulțiră rugăciunile. Făcură atâtea nevoințe încât la cădera serii se așezară pentru a lua pâinea adusă de Iamvlih și adormiră, cuprinși de somn. Prin Providența cerească își dădura astfel sufletul, cu rugăciunea pe buze.

Furios că nu îi mai găsește pe tinerii Creștini, Deciu ceru să fie cercetați părinții lor care divulgară locul ascunzătorii și împăratul trimise oameni dându-le ordin să închidă intrarea în peșteră, pentru ca Sfinții să moară acolo asfixiați.

Funcționarii însărcinați cu aceasta misiune, Teodor și Barbos, care în ascuns erau și ei Creștini, executară ordinul fără tragere de inimă, apoi ei gravară povestea Muceniciei celor șapte tineri pe plăci de plumb puse într-o ladă pe care o ascunseră în apropiere.

După vreo două sute de ani, sub domnia lui Teodosie cel Tânăr (prin 446), o erezie negând învierea morților separa Biserica. Fiind cauzată de Episcopul de Aigai, Teodor, această credință greșită duse la pierderea multor suflete, încât cucernicul împărat Teodosie imploră pe Dumnezeu cu lacrimi să arate adevarul. Atunci se întâmplă ca proprietarul terenului unde se află peștera celor Șapte Martiri, un oarecare Adatiu, să hotărască să construiască un staul pentru turmele sale. Pe când scotea pietre, eliberă intrarea în peșteră și imediat cei șape reveniră la viață, de parcă ar fi adormit în ajun, fără să se fi schimbat nicicum și fără să fi suferit de pe urma acestui somn lung.

Aduseră imediat vorba de persecutare și de perspectiva închinării la idoli în public ordonată de Deciu. Maximilian lua cuvântul spunând : „Haideți fraților, să ne ia Deciu ! Să ne ținem cu vitejie în fața celor ce ne persecută și să nu ne trădăm credința prin lașitate. Tu, Iamvlih, ia banii aceștia și du-te în oraș să cumperi pâine. Ia mai multă decât de obicei, că ne este tare foame și cu această ocazie vezi ce se mai aude cu împăratul care ne caută”.

Ajuns la intrarea în oraș, Iamvlih fu mai întâi surprins să vadă semnul Crucii la toate porțile. Nemairecunoscând nici oamenii nici construcțiile, se întrebă dacă visează sau dacă nu cumva intrase în alt oraș. Cumpără pâine în piață, dar când dădu banii brutarului acesta se uita cu atenție la el și îl întrebă dacă nu cumva găsise vreo comoară veche deoarece monezile purtau efigia unui împărat din vechime.

La aceste cuvinte, Iamvlih începu să tremure de frică și gândindu-se că urma să fie dat în mâinile împăratului, vru să o ia la fuga. Dar negustorii îl țineau și îl amenințară că îl ucid dacă nu avea să împartă cu ei comoara ; legându-i o funie de gât, l-au târât în piața publică.

Tocmai atunci mulțimea întâmpina pe proconsul care se ducea la Episcopul Ștefan. Informat de pricina acestei agitații, înaltul magistrat întrebă pe Iamvlih cum găsise comoara aceea și unde o ascundea. Tânărul îi răspunse că nu găsise nimic ci ca avea banii aceia de la părinții săi. Cum i se puneau întrebări despre țara lui și despre neamurile sale, el răspunse : „De aici sunt dacă acest oraș este Efes iar părinții mei sunt cutare și cutare”.

Aceste nume fiindu-i necunoscute proconsulului și mai ales neobișnuite, acesta se mânie și îl acuză pe Iamvlih că vrea să îl înșele în timp ce monezile, vechi de peste două sute de ani, mărturiseau că găsise o comoară. Iamvlih căzu la picioarele sale și îl imploră să îi arate unde se află împăratul Deciu. Când i se răspunse că acesta era mort de multă vreme, propuse proconsulului să îl urmeze până la peșteră, ca să-i arate că plecase cu adevărat să se refugieze cu cei care îi țineau companie pentru a scăpa de persecuțiile lui Deciu.

Proconsulul împreună cu Episcopul și o mare mulțime se duseră la peșteră unde fură descoperite tăblițele de plumb purtând numele acelor Sfinți tineri. Toti au recunoscut veridicitatea miracolului și au slăvit pe Dumnezeu. Proconsulul și Episcopul scriseră apoi împăratului Teodosiu că apariția miraculoasă a celor șapte tineri morți de multă vreme era o dovadă evidentă a reînvierii trupurilor.

Împăratul se precipită la Efes, vizită pe Sfinții copii și le scăldă picioarele cu lacrimile sale. După ce au vorbit îndelung de povestea lor suveranului și Episcopilor prezenți, Maximilian și cei care îl însoțeau se lasară încetișor la pământ și adormiră pentru totdeauna.

Teodosiu dădu ordin să fie făcute șapte sarcofage din aur și să fie cinstiți tinerii cei Sfinți prin mari sărbători la care invită pe toți locuitorii din Efes, atât bogați cât și săraci. Dar în noaptea următoare Sfinții îi apărura în vis cerându-i să le lase trupurile de-a dreptul pe pământ în peștera lor în asteptarea Învierii.

Peștera celor Șapte Adormiți identificată de tradiție cu aceea în care și-a dat sufletul Sfânta Maria Magdalena, deveni un renumit loc de pelerinaj. Cultul lor se întinse în întreaga lume Creștină și se regăsește chiar și în tradiția islamului.

Iar cei șapte tineri, Și-au dat sfintele lor suflete în mâinile lui Dumnezeu, în ziua a douăzeci și doua a lunii octombrie.

Tot în această zi, pomenirea aducerii moaștelor Preacuvioasei Maicii noastre și Muceniței Evdochia.

Această Sfântă Muceniță Evdochia era romană creștină din partea răsăritului, din Anatolia și a trăit în veacul al IV-lea după Hristos. Și a fost luată în robie de Sapor împăratul perșilor împreună cu 9000 de creștini, în urma unui război, și a fost dusă în Persia.

Acolo ea a cunoscut credința creștină pe lângă ceilalți prizonieri și apoi s-a înțelepțit pe sine prin rugăciune și citirea dumnezeieștilor Scripturi, încât îi învăța și îndemna la răbdare și viață sfântă pe toți robii. Iar femeile perșilor aflând de la robi despre ea, și ele o iubeau, și a întors pe multe la cunoștința lui Dumnezeu. Pentru aceea fiind pârâtă, a fost în multe feluri și în multe rânduri groaznic chinuită. Iar cea din urmă data, dacă au văzut-o mai mult moartă și fără grai, i-au tăiat capul.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Tatuil, care spânzurat s-a săvârșit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Sfințitului noul Mucenic și întocmai cu Apostolii Cosma (Etolianul), care a mărturisit în Albania la anul 1778 și care prin sugrumare s-a săvârșit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.