În această lună în ziua a douazeci și opta, pomenirea Sfinților Apostoli și diaconi: Prohor, Nicanor, Timon și Parmena.

Sfinții Apostoli din cei 70: Prohor, Nicanor, Timon și Parmena au fost printre primii diaconi ai Bisericii lui Hristos.

În Faptele Sfinților Apostoli (6, 1-6) se spune că Sfinții doisprazece Apostoli au ales șapte bărbați plini de Duhul Sfânt și de înțelepciune – Ștefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena și Nicolae – și i-au hotărât în slujba de diaconi.

Sfânta Biserică face pomenirea lor împreună în această zi de 28 iulie, chiar dacă ei au propovăduit cuvântul credinței și mărturiseau pe Domnul Iisus Hristos Fiu al lui Dumnezeu și om desăvârșit în locuri și timpuri diferite.

Sfântul Prohor l-a însoțit mai întâi pe Sfântul Apostol Petru și a fost făcut de acesta episcop în cetatea Nicomidia. După Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Prohor a devenit însoțitor și împreună-lucrator al Sfântului Apostol Ioan Teologul, și împreună cu acesta a fost sunghiunit în insula Patmos. Aici Sfântul Prohor a scris cartea Apocalipsei după dictarea inspirată a Sfântului Ioan, Apostolul cel Iubit. La întoarcerea în Nicomidia Sfântul Prohor a converitit mulțime multă de păgâni la Cristos, și din această pricină a primit cununa muceniciei.

Sfântul Nicanor a primit mucenicia în aceeași zi în care Sfântul întâiul-mucenic și arhidiacon Ștefan (prăznuit la 27 decembrie) și multi alți creștini au fost uciși cu pietre.

Sfântul Timon a fost așezat de Apostoli episcop al cetății Bastoria în Arabia, și acolo a pătimit multe de la evrei și păgâni pentru predica Evangheliei. A fost aruncat într-un cuptor aprins, dar puterea Lui Dumnezeu a făcut să iasă nevătămat.

Sfântul Parmena a predica cu înflăcărare pe Hristos în Macedonia. A murit de o boală care l-a lovit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Evstatie, cel din Ancira.

Acest Sfânt era ostaș și, fiind adus înaintea lui Cornelie guvernatorul Ancirei, a mărturisit slobod și cu îndrăzneală pe Hristos. Pentru aceasta a fost bătut fără milă, și pătrunzându-i gleznele l-au târât de la cetatea Ancirei pâna la râul Sangarul, urmat și privit de guvernator. Și acolo, băgându-l într-o raclă, l-au aruncat în râu.

Iar din voia Lui Dumnezeu un înger a scos la uscat racla în care se afla Sfântul sănătos, cântând psalmul acesta: „Cel ce locuiește în ajutorul Celui Preaînalt…” După aceea aflând aceasta guvernatorul și rușinându-se, scoase sabia și se omorî singur.

Iar Sfântul mucenic rugându-se și împărtășindu-se cu dumnezeiestile Taine printr-un porumbel trimis din cer și mulțumind Lui Dumnezeu, și-a dat sufletul în mâna îngerului cel care îl scăpase din râu. Și au fost îngropate cinstitele lui moaște în cetatea Ancirei.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Acachie cel Nou.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Mucenite Drosis, care, în topitoare de aur fiind aruncată, s-a săvârșit.

Tot în această zi, pomenirea Cuvioasei Maicii noastre Irina, care era din Capadocia și se afla în Mănăstirea lui Hrisovalant.

Sfânta Irina trăia în Capadocia, în sânul unei familii înstărite și de neam ales, în vremea de după moartea împăratului iconoclast Teofil (842).

Teodora, asigurând regenta, căuta în întreaga Împărație o soție pentru fiul său, împăratul Mihail al III lea (842-867). Remarcată de trimișii Curții pentru frumusețea sa și pentru noblețea deprinderilor sale, Irina fu trimisă la Constantinopol împreună cu sora sa, care s-a căsătorit mai târziu cu împăratul Bardas, fratele Teodorei.

Fiind în trecere pe lânga Muntele Olimp din Bitinia, făcu o vizită Sfântului Ioanichie cel Mare (cf. 4 noiembrie) care o salută prezicându-i că avea să devină Staretă a Mănăstirii lui Hrisovalant. Providența împiedicase căsătoria ei cu împăratul și cu inima ușurată și plină de bucurie ea își împărți averea și se retrase la mănăstirea lui Hrisovalant, ctitorită de patriciul Nicetas (Nicolae), în apropierea rezervorului de apă ce poartă numele lui Aspar, într-un loc plăcut, departe de piețele publice și de locurile zgomotoase.

Cu ocazia consacrării în monahism, preafericita taie, odată cu podoaba părului său, orice legătură care o mai ținea legată de lume și se dedă cu sârguință lucrării ascezei, știind că în măsura în care trupul este slăbit, omul interior se reînnoiește și se apropie de Dumnezeu.

Înveșmântată cu o singură tunică, pe care o schimba o dată pe an, hrănindu-se doar cu pâine și apă, se supunea de bunăvoie, cu bucurie, la tot ce i se oferea, fără să se împotrivească sau să cârtească. Căința ei neîncetată îi umplea inima de bucurie și făcea să-i strălucească fața ; asemeni unui pământ fertil, ea rodea fructele îmbelșugate ale Sfintelor virtuți. Le privea pe toate măicuțele ca pe niște regine și se considera slujitoarea lor, dedându-se celor mai grele munci pentru a le ajuta. Din gura sa nu ieșeau decât cuvintele Evangheliei sau ale Sfinților Părinți, la care medita neîncetat. Pe când se afla de mai puțin de un an în mănăstire, citind plină de admirație viața Sfântului Arsenie cel Mare (cf. 8 mai) care se ruga de la apusul soarelui până a doua zi dimineața, ea se puse să facă asemenea.

Cu ajutorul harului lui Dumnezeu, ajunse încet-încet să rămână în picioare, cu mâinile întinse în rugaciune, toată ziua și toată noaptea. Lupta cu atâta iscusință pentru a-și supune trupul la aplecarea ce o avea sufletul ei către Dumnezeu, încât nici o uneltire diavolească nu putea să o atingă. Când diavolul îi aducea în minte mărirea și ușurința vieții pe care ea o lăsase în urmă, se ducea să își mărturisesască aceste gânduri Stareței sale îndoindu-și efortul în asceză, și astfel era pe dată izbavită.

La moartea Stareței, ea fu desemnată, împotriva voinței ei, să îi urmeze și primi consacrarea de la Patriarhul Sfântul Metodie (cf. 14 iunie). Amintindu-și atunci de profeția Sfântului Ioanichie și considerând de datoria ei să nu caute plăcerea ci să „ducă slăbiciunile celor ce nu aveau forța ei” (Romani 15, 1), ea trăi de-acum ca un înger pamântesc, prelungindu-și posturile, rugându-se toată noaptea și făcând nenumarate metanii.

Prin aceste mijloace ea își atrase bunavoința lui Dumnezeu și primi atâta înțelepciune încât fu în stare să conducă nenumărate suflete pe calea Mântuirii. Ea cerea maicuțelor să nu o considere ca o stăpână, ci ca una dintre ele, care fusese pusă în slujba lor. Cu blândețe și răbdare le încuraja să se conducă în tot ceea ce înfăptuiau după spiritul Evangheliei.

Refuzând deșertăciunea laudei și cinstei din partea oamenilor, pentru a nu fi renunțat la lume decât în aparență, ele trebuiau să se îngrijească să-și păstreze nu doar curația ci și blândețea, virtuți superioare celor ale naturii, pe care Hristos le dă în dar celor care se roagă Lui cu credință. Orice reușită vor fi avut, ea le sfătuia să o considere ca un dar al Lui Dumnezeu și să rămână în căință și rugăciuni de mulțumire neîncetate. Ea le interzicea, dealtfel, să se roage pentru sănătatea lor, căci nimic nu e mai folositor sufletului, spunea ea, decât boala acceptată cu recunoștință.

Primind de la un Înger darul de a fi văzătoare cu duhul, Sfânta era ca un Profet al Lui Dumnezeu în Mănăstirea sa. După ce se odihnea puțin la terminarea slujbei de dimineață, ea le chema pe măicuțe una câte una și, cu multă artă și înțelepciune, le ajuta să se arate în fața Lui Dumnezeu curate și fără prefăcătorie, scoțându-le la iveala gândurile lor cele mai tainice.

Ea deveni la scurt timp renumită în toată capitala pentru virtuțile sale și pentru înțelepciunea cu care își conducea comunitatea, și toate felurile de oameni, bogați și săraci, simpli și nobili, veneau către ea pentru a-i primi sfaturile și să se mărturisească în rugăciunile ei. Pe toți îi învăta folosul pocăinței și a convertirii care, în orice clipă, pot să ni-L aducă pe Dumnezeu în ajutor.

Sprijinită de harul dumnezeiesc, ea făcea neîncetate progrese în asceză și în rugăciune curată. În timpul Postului Mare, până la Paști, ea nu mânca pâine ci doar câteva legume, o dată pe săptămâna. Privegherea în fiecare noapte îi devenise la fel de naturala ca somnul pentru ceilalți oameni și ea își petrecea toate nopțile, cu mâinile întinse spre cer, cufundată în Sfinte contemplații.

Uneori rămânea în aceasta stare și două zile la rând, ba chiar o săptămână întreagă, încât una din măicuțe trebuia să o ajute să își lase în jos brațele amorțite. Într-o noapte o monahie privi în curte și o văzu pe Sfânta Irina în rugăciune, ridicată de la pământ în chip minunat iar cei doi falnici chiparoși care se înălțau în curtea Mănăstirii își aplecaseră vârfurile lor până la pământ și nu le-au ridicat decât după ce Sfânta i-a însemnat cu semnul Crucii.

Această rugăciune din noapte era înspăimântoare pentru diavoli, care își înmulțeau asalturile în timpul nopții. O dată unul dintre ei aruncă pe ea fitilul aprins al unei candele. Veșmintele Irinei începură imediat să ardă. Dar ea rămase neclintită și ar fi fost arsă de vie dacă o monahie, trezită de mirosul cărnii și a hainelor calcinate, nu ar fi forțat ușa să intre în chilia ei.

În mijlocul fumului des, ea o văzu cu surprindere pe Sfânta în flăcări, în picioare și nemișcată în rugăciunea sa. Cum era deranjată de maicuța ce se străduia să stingă flăcările, Irina își lasă brațele în jos și îi spuse pe un ton de repros : „De ce m-ai lipsit de o asemenea bucurie prin venirea ta neașteptată ? Un Înger se ținea înaintea mea, împletindu-mi o cunună de flori nemuritoare, nemaivăzute de ochiul omenesc și era gata să mă ia când tu l-ai alungat”.

Iar când măicuța smulse zdrențele de haine lipite de carnea ei, o mireasmă plăcută cuprinse toată Mănăstirea.

Alta dată, un călător pe mare venit din Patmos se prezentă la Mănăstire și dădu Sfintei trei mere delicioase, pe care Sfântul Apostol Ioan îl însărcinase să i le înmâneze. Primul măr îi ajunse să o hrănească 40 de zile, timp în care gura ei răspândi o mireasmă nemaiîntâlnită, pe cel de al doilea îl împărți comunității în Joia Mare și îl păstră pe al treilea ca pe un talisman de preț, zălog al bunurilor nepieritoare ale Raiului.

Cu simțul său profetic, preafericita Irina împlini un mare număr de alte minuni și prezise în mod special asasinarea lui Bardas, urmată la puțină vreme de cea a lui Mihai al III-lea (867) precum și preluarea puterii de către Vasile Macedoneanul. Ajutată de Sfântul Vasile cel Mare și de Sfânta Anastasia Farmacolitria ea vindecă pe posedați și salvă pe una din rudele sale – pe care împăratul plănuia să o omoare acuzată de trădare – apărând în fața suveranului, strălucitoare și plină de mărire. Împăratul Vasile își recunoscu greșeala, ceru iertare, și apoi își arăta bunăvoința în ajutorul Mănăstirii.

Sfânta Irina ajunse la vârsta de 103 ani, păstrându-și toată prospețimea și frumusețea trupeasca, semn al frumuseții sufletului său. Îngerul său păzitor o prevenise cu un an înainte de ziua exactă a morții sale și când veni ziua aceea ea își adună măicutele, le numi Stareța pe care o alesese Dumnezeu și după ce le-a încurajat să disprețuiască tot ce este trecător pentru a nu trăi decât pentru Mirele lor prea iubit, ea închise liniștită ochii și își dădu sufletul în mâinile Domnului. Înhumată în Biserica Sfântului Mucenic Teodor, mormântul său răspândea în permanență o aromă suavă, arătând tuturor că se făcuse bineplacută Lui Dumnezeu. Până în zilele noastre Sfânta Irina nu a încetat să intervină în ajutorul celor care o cheamă cu încredere.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Pavel, întemeietorul Mănăstirii Xiropotamu din Sfântul Munte Athos.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.