Primele 20 de minute: La ce naiba mă uit?!
Am crezut că m-am teleportat într-un colaj de propagandă din epoca lui Ceașcă. Cadre de tranziție monotone, blocuri colorate, dar ponosite ce purtau parcă în ele un aer de comunism vintage. Orice român cu o brumă de memorie colectivă o să se uite la începutul filmului și o să zică: „Mamă, fix așa era la ’82. Doar că statul îți dădea casa, nu trebuia să te îndatorezi pe 30 de ani.”

Și totuși… în loc să ne bage în atmosferă, filmul risipește acele 20 de minute pe un context social pe care îl știam deja: tinerii nu-și permit locuințe, sistemul e sufocant, iar stresul financiar e noua normalitate. Nimic nou sub soarele – ba chiar citeam zilele trecute că în Coreea de Sud străinii cumpără apartamente pe bandă rulantă, în timp ce localnicii sunt lăsați pe dinafară.

Povestea… sau ce s-ar fi vrut a fi

În teorie, filmul promitea un thriller psihologic cu accente sociale. În practică? Primim „bonus” încă vreo 30 de minute de haos cu iz de mister, în care povestea încearcă să prindă formă, dar parcă regizorul ține firul narativ bine strâns să nu evadeze.

Personajul principal, Woo-seong, începe să o ia razna. Îl înțeleg: vecini dubioși, pereți parcă făcuți din carton, zgomote ciudate la miezul nopții, un trai care-l stoarce de energie și bani. Omul visează la îmbogățire rapidă, dar viața – în cel mai „românesc” stil posibil – îi trage preșul de sub picioare și-i aruncă replica: „La omul sărac nici boii nu trag.”

Jin-ho – omul care mai mișcă ceva în tot haosul

Singura rază de „tulburare controlată” vine din partea lui Seo Hyun-woo, care-l joacă pe Jin-ho. Din primele minute ți-e clar că „omul” nu are toate țiglele pe casă. Straniu, instabil, cu un aer permanent de „ce urmează să facă ăsta acum?”, Jin-ho e genul de personaj care îți dă senzația că într-un minut îți spune o poveste și în următorul îți fură sufletul.

Dacă filmul mai are o minimă pulsație, e în mare parte datorită lui. Are o poveste de viață secundară, pe care scenaristul o ține ascunsă sub preș, o scoate cu cleștele și tot nu ne-o oferă complet. Dar chiar și așa, Jin-ho mai animă un pic atmosfera altfel plictisitoare. Și probabil e și singurul motiv real pentru care filmul primește bulina aia cu +16.

Ce nu funcționează

Dintr-un film de aproape două ore, 50 de minute sunt efectiv pierdute. Umplutură. Tranziții inutile. Ambiguități scoase din pălărie. Clișee pe bandă. Scene care nu-și au rostul. Și firul narativ? Se destramă încet, dar sigur, până devine o sfoară ruptă la mijloc.

Am suferit împreună cu Woo-seong. Dar nu din empatie, ci de transpirație.

Iar categoria „thriller”? Hai să fim serioși. Dacă niște stropi de sânge, o gură spartă cu ciocanul (și da, omul trăiește după ce e lovit de n-șpe ori în cap!) și un reflux nervos al personajului principal când e martorul unei crime te califică la thriller… atunci Jocul Calamarului e Oscarul genului horror comparativ.

Finalul

Ambiguu până la capăt. Nicio direcție clară, nicio promisiune de sequel, doar o idee vagă că Woo-seong nu mai e chiar „acasă” în capul lui. Și nici noi în poveste.

Sinopsis: Woo-seong își cheltuie toate economiile ca să-și cumpere un apartament în Seul. Dar în loc de liniște și un nou început, primește vecini stranii, pereți care șoptesc, și o realitate care îl împinge spre nebuniei.

Distribuție: Kang Ha-neul, Yeom Hye-ran, Seo Hyun-woo (aka „nebunul fascinant” Jin-ho).

Din perete în perete avea potențial: o idee actuală, o distribuție solidă, o promisiune de tensiune și introspecție urbană. Din păcate, rezultatul e o poveste care nu știe dacă vrea să fie thriller, critică socială sau studiu de caz despre alienare urbană. Ce-a ieșit? O experiență obositoare și frustrantă.

Singura scânteie de viață? Jin-ho. În rest? Tăcere. Și pereți prea subțiri pentru a ascunde lipsa de substanță.

Îl găsiți pe Netflix. Spor!