Ascunsă într-un colț liniștit al județului Prahova, la marginea satului Jercălăi, mănăstirea cu același nume pare desprinsă dintr-o poveste spusă în șoaptă, la gura sobei. Am ajuns acolo într-o zi senină de vară, fără să știu exact ce voi găsi. Căutam doar o pauză – de la zgomot, de la agitație, de la lume. Am primit mai mult decât atât.

Un loc născut din credință și trudă

Mănăstirea Jercălăi nu e una dintre cele vechi ctitorii voievodale despre care înveți la școală. A fost ridicată la începutul secolului XXI, prin inițiativa părintelui Gherontie Puiu, un duhovnic cu suflet larg și credință nemărginită. Povestea spune că a visat acest loc și că, dintr-un câmp gol, cu sprijinul oamenilor simpli și cu binecuvântarea lui Dumnezeu, a ridicat o mănăstire care azi adăpostește călugări și pelerini deopotrivă.

Biserica mare, cu hramul „Izvorul Tămăduirii”, e impunătoare prin simplitatea ei. Albul pereților contrastează cu turlele închise la culoare, iar liniștea din interior te oprește fără să vrei din orice gând ai fi avut înainte să intri. În curtea largă, fiecare colț e îngrijit cu dragoste: straturi de flori, alei curate, și acel tip de ordine care nu e rigidă, ci vie, ca o grădină binecuvântată.

Întâlnirea cu liniștea

Ce m-a impresionat cel mai mult a fost tăcerea. Nu era o tăcere apăsătoare, ci una care îți permite să auzi ce nu poți în altă parte: foșnetul vântului printre frunze, pașii tăi pe alei, respirația propriei inimi. Am stat un timp pe o bancă, în fața chiliilor, și am privit cerul. Nicio grabă. Niciun ceas. Doar clipa.

M-am întâlnit cu un călugăr tânăr, care m-a salutat zâmbind și mi-a oferit un pahar cu apă de izvor. Fără întrebări, fără formalități. Doar o ospitalitate care vine din altă lume, dintr-o altă logică – cea a sufletului.

Un loc de întors, nu doar de vizitat

Mănăstirea Jercălăi nu e un obiectiv turistic. E un refugiu. Nu te întâmpină cu suveniruri sau agitație, ci cu o simplitate care vindecă. Dacă ajungi acolo, nu te grăbi. Lasă locul să te primească. Intră în biserică, aprinde o lumânare, privește picturile, stai de vorbă cu cineva – sau cu tine însuți.

Când am plecat, mi-am dat seama că luasem cu mine ceva ce nu se vede în poze: o pace interioară rară. Și promisiunea că mă voi întoarce.